The Jesus and Mary Chain - Psychocandy (1985)

Aceasta recenzie deschide seria celor cu albume clasice. Deoarece pentru a intelege unde ai ajuns trebuie sa intelegi de unde ai plecat. Poate suna a cliseu, dar are sens aici. Exista, peste felurite genuri, cateva albume care au facut posibil rock'n'rollul de azi, puncte de reper care au innoit vocabularul muzical. Nu am pretentia de a le enumera sau analiza pe toate, ma voi limita la a selecta doar cateva din cele care sunt importante. Pentru inceput: Psychocandy.

E greu sa ignori importanta celor de la The Jesus and Mary Chain - evidenta prin ceea ce au facut pe albumul Psychocandy - chiar daca iti displac. Urmatoarele albume pe care scotienii le-au scos nu au mai fost atat de extreme, ceea ce desigur, face albumul si mai important. Ceea ce il face insa cu adevarat relevant aici e felul in care suna: nu e nimic conventional aici. Sunt putine trupe de noise-rock care pot sa fie mai abrazive, si pe deasupra Jesus an Mary Chain nici nu cantau noise-rock, ci un fel de pop. Psychocandy e un album care pur si simplu e atat de zgmotos incat de abea il poti asculta. Chitarile creeaza un sunet fara forma, ceea ce insemna ca linia melodica nu poate veni decat dinspre bass si voce. Avem deci o reevaluare a ceea ce poti face cu instrumentele obsinuite ale rock-ului si o reinventare a rolurilor instrumentelor intr-o trupa. Ce fac ei se numeste noise-pop. Cineva ar putea spune ca o trupa care creeaza cel mai mult zgomot posibil e o trupa teribilista. Putin probabil, pentru ca exista explorare de noi idei si inovatie, nu trebuie neaparat descalificat ceva doar pentru ca suna inaccesibil. Muzica lor probbabil e intentionat provocatoare si asta face The Jesus and Mary sa fie punk in aceeasi masura in care Einstuerzende Neubauten erau. Sunt destule trupe care si-au propus ca prin cum suna sa isi scoata publicul din letargie. Cand faci astfel de piese stii ca vor fi ucigator de zgomotoase, stii ca vor sfasia urechi si totusi o faci intr-una, dar cu ocazia asta mai deschizi si noi posibilitati si creezi noi stiluri.

Nu prea e mult loc de melodicitate in piesele de pe Psychocandy, se intelege, iar asta din pacate face ca majoritatea pieseleor sa sune cam la fel. Pe langa zgomotul care acopera tot restul, pe langa, apoi, bass si voce melodice ar mai fi si un necontenit reverb, la fel de necontenit ca distorsul. Tonul rece al distorsului aduce oarecum cu zgomotul de la Big Black, la fel cum te duce cu gandul la chinuitele sonoritati ale celor de la Einsturzende, chiar daca aici nu se canta industrial. In ceea ce priveste influentele, destul de usor de dedus sunt Velvet Underground. The Jesus and Mary insisi au fost o influenta pentru My Bloody Valentine si asta e destul de evident, chiar daca cei din urma erau ceva mai blanzi si nu doreau sa ucida pe nimeni cu zgomotul lor ci doar sa induca in transa. Cu adevarat interesant este ca Psychocandy a fost scos cu cel putin 5 ani inainte ca scena shoegaze sa apara. Eticheta asta a fost inventata de jurnalistii muzicali pentru a incerca sa dea un nume noilor trupe britanice ca Slowdive, Ride, My Bloody Valentine si altii. Este deci o eticheta inventata, pentru ca tipul de muzica respectiv se facea deja de mult, iar Psychocandy este dovada. Totusi, eticheta shoegaze nu a fost gandita decat pentru trupele din anii 1990 deci este destul de greu sa o aplici si trupelor din alte timpuri si spatii (America, spre exemplu, in cazul celor de la Black Tambourine). Deci cine agreeaza mutatii ale post-punkului si noiseului, sau shoegaze, ar cam trebui sa incerce si albumul prezentat aici, acum.

Stiluri: noise-pop

Never Understand

Jesus Fuck | MySpace Video

DIY post-punk

Multi, cand spun "DIY" asociaza termenul cu scena punk, si pe buna dreptate, mai ales ca unele trupe apara explicit conceptul asta. Cu toate astea, a limita etica asta a independentei la un singur stil ar fi nerealist. Simplul fapt ca exista si un stil care se cheama indie face ca afirmatia anterioara sa fie clara. E suficient sa mentionezi o trupa precum Fugazi, care e cunoscuta pentru politica sa mai mult decat o tona de alte trupe (e drept ca ei vin pe filiera post-hardcore catre indie, deci legatura cu punkul e destul de clara). Fugazi ar merita doar si pentru acest motiv recenzii separate din moment ce sunt considerati un fel de model, peste tot respectati si cunoscuti, fara sa fi fost nevoie sa faca macar un compromis in fata cuiva. Dar lista nu se opreste neaparat aici si am putea foarte bine sa includem si evolutia recenta, spre exemplu, a noului val de post-punk american. Majoritatea trupelor acestuia se afla pe coasta de vest a americii. Nu voi mentiona aici trupe arhicunoscute si comerciale, ci categoria mai obscura, care este apropiata de sunetele anilor '70 si '80 decat de moda indie de azi. Poate ca a reinventaria si recrea mzuica celor de la The Cure sau Sisters of Mercy poate parea depasit sau plictisitor pentru secolul 21, dar trupele de care e vorba aici au reusit sa o faca cu destula inspiratie (am mai spus-o si in articolul anterior). Cu toate astea cei despre care e vorba nu suna toti la fel desi cativa dintre ei par sa aiba numitorul comun al combinatiei dintre post-punk/goth si shoegaze. Trupe precum The Prids - ei fac parte dintre cei care bat spre indie - se simt mai apropiate de shoegazeul in stil My Bloody Valentine (vezi piesa All Apart and no Fall), in timp ce veil Veil Vanish sau Sleepmask prin stilul respectiv inteleg sa asculte de influenta Slowdive. O parte din ei sunt prieteni cu Airiel, o formatie din aceeasi zona geografica, axata insa exclusiv pe shoegaze. Apoi ar mai fi mutatii din New York - Bellmer Dolls. Ei au deschis pentru Grinderman, noua trupa a lui Nick Cave, deci e destul de usor de banuit de la cine se inspira. In afara de ei, Death of a Party exploreaza si ei, ca si Prids, taramurile indieului anilor 2000, desi trupa derivata - Chambers se intoarce inapoi in timp catre Joy Division. Tot pe aproape, Repeater suna foarte nou dar e imposibil sa nu vezi asemanari cu trupe de acum 20 de ani, iar prima la care m-am gandit ar fi cea cu U2 pe vremea cand au scos Uforgettable Fire. Imi pare rau ca am adus formatia asta in discutie, dar chitarile sugereaza clar sunetul ala compus in 1984 de trupa de post-punk (inca la acea vreme) U2. Poate seamana putin si cu Chameleons? In orice caz desi partea instrumentala nu e splendida, vocea pare suficient de convingatoare si puternica incat sa merite o ascultare. Si nu in ultimul rand, desi nu sunt din SUA ci din Canada, The Organ, din Vancouver trebuie si ei mentionati...sau mai bine zis mentionate.

Ei bine toate trupele astea se descurca intr-un fel sau altul, singure. Cel mai bun exemplu ar fi cazul celor de la repeater care si-au fondat propriul lor White Label Collective pentru a-si putea scoate primul album. Altii, ca Sleepmask, s-au descurcat fara nici o casa de discuri pana acum, pentru a-si putea scoate EP-ul. Nu ca n-ar exista si case de discuri independente pe acolo. Dar se pare ca chiar si cu ajutorul lor formatiile sunt tot cam pe cont propriu. Cei de la Veil Veil Vanish iti vor spune ca tot ce poate face o casa mica e sa iti asigure o oarecare distributie in magazine desi, ca si aici, multe magazine de acolo vand numai albume din curentul principal. Ca sa ajungi la acelea care vand totusi si muzica mai obscura, trebuie, daca ai formatie, sa faci singur rost de fondurile necesare. In cel mai bun caz o casa de discuri iti va oferi niste bani pe care va trebui sa-i platesti inapoi odata ce inregistrarile tale incep sa se vanda. In acest context, pentru a-l cita pe chitaristul de la VVV, rationamentul este uneori urmatorul: "why sign over all the rights to your music if it's not going to get you much in return other that "label recognition?" In alta ordine de idei, de recenzii pentru aceasta noua scena se ocupa http://www.post-punk.com/, construind o arhiva care include mai toate noile trupe de gen. Pentru a nu lungi vorba, mai bine cercetati voi mai departe clickuind acolo.

The Bad Days Will End - 29.10.2009

Problema cu trupele care aleg sa cante stiluri vechi de cel putin 20 de ani este ca e greu sa nu cante ceva ce a mai fost auzit pana acum. Cand e vorba de post-punk sau stilurile adiacente, riscul e de a suna fie la fel ca trupele din anii '80 care bat drumul intre Joy Division si Sisters of Mercy inainte si inapoi, fie la fel ca cele din noul val al anilor 2000, numite ba indie, ba post-punk revival. Unele au insa destula imaginatie ca sa nu se departeze prea mult de modelele pe care le admira si totusi sa fie si interesante. In ceea ce priveste categoria noului val, avantajul e ca totusi posibilitatile nu s-au epuizat inca: unele trupe din scena de pe coasta de vest a americii combina cu folos atat noul cat si vechiul, fara sa sune a copii. In aceeasi zona geografica, altii au pus impreuna vechiul cu un alt vechi si din nou, rezultatul a fost unul bun - o combinatie intre post-punk si shoegaze (voi reveni cu cea mai buna ocazie asupra subiectului asta), care poate va avea ecou si aici, in Romania, candva. Dar in Romania nu se sta degeaba, iar dovada a fost prezentata la recentul concert din Bucuresti, unde am avut ocazia sa-i vad si aud pe The Bad Days Will End. Desi au cantat in deschidere pentru trupa locala Vaduva Bob, ca o trupa recenta ce sunt, The Bad Days au radacini adanci. Venind din "bastionul" post-punk-ului romanesc - Timisoara, locul unde primele trupe de gen au aparaut inca din 1991 - printre trupe precum Arc Gotic sau mult mai electronicii Romantic Jurgen, il au cu ei pe vocalul unor nu mai putin cunoscute trupe precum Vals Hedone si Self Corporation, fara sa mai pui la socoteala ca tot el e chitarist in mai sus mentionatii Romantic Jurgen. Cu atatea recomandari in spate, e si normal, te astepti ca trupa sa sune foarte bine. Zis si facut! Trupa a fost extraordinar de buna. Dupa cum incercam sa sugerez la inceput, muzica nu s-a departat foarte mult de ce ne-am astepta de la post-punk, cu toate astea a reusit sa fie permanent interesanta si plina de pasiune, sa nu plictiseasca deloc deci, si pur si simplu sa sune bine. Impreuna cu chitara si vocea lui Alexandru Das, ambele bune, The Bad Days aduc cu ei o pasiune nu doar pentru suntele mai melancolice pline de reverb dar si interesul pentru chitari ceva mai zgomotoase, cum multe trupe din anii '80 nu prea pareau sa aiba. Din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noul val american de post-punk. In general totul trage mai degraba catre latura punk decat catre cea goth. Pacat ca una dintre chitari nu prea a functionat pe majoritatea pieseleor, dar cand in sfarsit si-a revenit, totul a sunat genial. Basul parea sa aiba un ton ceva mai sarmos decat te-ai fi asteptat (cam cum suna si basul de la Joy Disaster), dar liniile picau la fix in logica melodiilor, iar tobele variau intre stilul mai direct al punkului si cel mai tribal al post-punkului.

Desi primele piese recunosc ca nu m-au impresionat prea mult, pe parcurs am devenit captivat de ce auzeam si vedeam. "Erase" e printre cele mai bune piese pe care le au si "Obsessive Compulsive" ar mai fi inca o piesa ce merita mentionata, dar penultima piesa (daca nu punem la socoteala bisul) - mai lunga decat celelalte, cu o parte instrumentala tumultoasa - a fost cu adevarat impresionanta. Imaginati-va o combinatie intre Southern Death Cult si piesa Voodoo Dolly de la Siouxsie and the Banshees (Juju, 1981) incheiata cu o gramada de feedback care sa inece intreaga piesa - o combinatie intre ritmurile tribale ale primei si iuresul pagan al ultimei (poate nu intamplator, printre versuri apare scris undeva si "Death Cult").

Pe langa toate astea, trupa a impartit verusurile pe hartie, alaturi de sloganuri ale miscarii din mai 1968 din Franta. Poate unii vor zice ca asa ceva e ridicol, caci ceea ce s-a intamplat atunci a fost un esec si o naivitate si oricum timpul acelor lucruri a trecut. Nu are sens o dezbatere pe tema asta aici. DAR adevarul este ca intrebarile puse atunci societatii capitaliste nu erau lipsite de justificare, oricare au fost solutiile ulterior propuse de catre studenti. Mai mult, ele ar putea fi inca relevante azi. Celor multumiti sau resemenati li s-ar putea sugera acum ca temele de atunci, ar fi interesante macar ca exercitiu intelectual.

 Nu stiu sigur daca rockul a venit cu adevarat din adancurile junglei tropicale, cum au sugerat unii, sau daca e pur si simplu izvorat din jungla cea urbana si orice alte trasaturi genealogice sunt irelevante, dar muzica de genul asta cu siguranta te duce catre esenta rockului.

Fotografia de sus, dar si altele, pot fi gasite la sonictruth.

Casele de discuri independente

Pun aici un articol care explica cum casele de discuri independente au fost la originea rock-ului inca dinainte de ani '50 si cum ele au ramas indispensabile dezvoltarii sale ulterioare. Principiile impotiva marilor case de discuri au aparut in perioada tarzie a hardcore punkului american - vezi Dead Kennedys, spre exemplu - tipul respectiv de gandire neexistand la sfarsitul anilor '70 in Anglia, cand a semna cu o casa mare precum EMI era considerat un lucru normal.

Independent Labels

"The story of rock & roll is not just one of musicians, songwriters, and producers. For many listeners, labels are nothing more than a name in the middle of an album or on the spine of a CD; "major" and "indie" are distinctions that concern serious fans, journalists, and industry insiders. Rock's ascension as the most popular music of the last half of the 20th century, however, owes much to the pioneering efforts of independent labels, which continue to act as a source of innovation, both on their own and as an influence on "majors," labels run or distributed by major corporations. When rock & roll had its first birth pangs just after World War II, the record industry was dominated by a half dozen major labels — Capitol, MGM, Decca, Mercury, Columbia, and RCA. By and large they played it safe in the popular music field, leaving the more specialized tastes of the R&B and country & western audiences to smaller, regional companies. Somewhat condescendingly referred to as "race" and "hillbilly" music, the majors felt these markets were too small and crude to cater to, and their A&R departments developed little in the way of talent for their rosters.

This left the field open for smaller enterpreneurs, who faced a much tougher battle in recording their acts, promoting them, and getting them airplay. On the other hand, they were less constrained by established formulas, and able to record more creative and uninhibited performers, satisfying the increasingly hungry demand for raucous R&B and C&W sounds. Charlie Gillett's history of rock & roll, The Sound of the City, views the birth of rock & roll primarily as a phenomenon of independent labels developing and marketing music that the majors were ignoring, and does an excellent job of detailing the many influential independent early rock and R&B labels and their rise to commercial success.

It would be a mistake to cast these independent labels as champions of the artistic vanguard, fighting corporate monoliths. Many independent executives treated their artists shoddily, signing them to exploitative contracts, withholding royalties, and casting them aside when they fell from commercial grace. While visionaries such as Sun Records' Sam Phillips and Atlantic's Jerry Wexler were probably motivated as much or more by love of music as profit, many were hustlers seeking a piece of the action by finding whatever niche market they could. Lacking the powerful distribution networks of the majors, all of them were compelled to do things the hard way, driving from town to town to push their latest singles, chatting up and giving gifts to influential DJs in exchange for airplay.

Stations that gave the new sounds such airplay become increasingly plentiful after 1950, and by the mid-'50s the music which was just starting to be called "rock & roll" was becoming an important part of the popular music market. The great majority of the early rock & roll records were released on independent labels, many of which have assumed legendary status in the decades since. Sun, Atlantic, Specialty, Chess, Imperial, Modern, VeeJay, King, Duke/Peacock — all boasted rosters of incredible talent that left permanent imprints on rock & roll. And there were dozens of other independent labels of note, some of which only released one or two hits, some of which released only regional hits, but many of which recorded lasting contributions to rock history.

The majors responded defensively at first, either ignoring rock & roll almost entirely (as Columbia did) or recording watered-down "cover" versions for the pop market. Innovators like Bill Haley and Elvis Presley were signed to major labels and launched to superstardom after establishing themselves on independent labels. The majors vs. indies battle wasn't black-and-white by any means — early greats Gene Vincent and Buddy Holly were signed by major labels without any track record, and went on to record some of the very best rock & roll of the 1950s.

By the end of the 1950s, independents were responsible for about twice as many Top Ten singles as majors, and about three times as many Top Ten rock singles. In the 1960s, major labels didn't so much fight back against indies as adapt to the rock era, starting to focus their energies on developing rock talent rather than more middle-of-the-road sounds. Indies were still a major force in rock & roll; labels like Kama Sutra, Red Bird, Philles, Stax/Volt, and many others developed outstanding rosters, and Motown became the most successful independent label of all time, establishing a commercial presence that rivaled the majors — with the R&B and soul performers that would have been considered a mere "race" market 10-15 years earlier.

In Britain, at the time the Beatles and others claimed a large part of the international pop market, the situation was much more restrictive. Virtually every artist recorded for one of four major companies: EMI, Decca, Pye, and Philips. Somewhat by way of compensation, these labels had huge and varied rosters that were somewhat more adventurous than their U.S. counterparts. In the mid-'60s, several British independents began to make their presence known by recording some of the era's most innovative rock. Encompassing artists like the Small Faces the Who, Cream, Traffic, Jimi Hendrix and (in the late '60s) the Beatles labels like Immediate, Reaction, Track, Island (which began primarily as a ska and bluebeat concern), and the Beatles' Apple unleashed determinedly progressive sounds, although it's important to note that all of those labels benefited from distribution deals with majors. In the U.S. there were also companies that fostered self-consciously progressive rosters, especially Elektra, which hit it big with the Doors and recorded several other influential folk-rock and psychedelic acts.

The 1970s were a time of conglomeration, in which the majors expanded their power by establishing distribution deals with some of the most successful independents. Plenty of independent R&B and Black pop continued to chart, but that genre was increasingly becoming the province of the majors. Mid- and late-'70s punk and new wave bands were often thwarted by industry resistance, which gave birth to the D.I.Y. (do-it-yourself) ethic in both Britain and the U.S. Realizing that majors weren't going to sign and promote them, or would try to refine their sound, bands put out their own records, formed their own labels, or signed with indies, trading commercial success for artistic freedom. Labels like Britain's Stiff were instrumental in shaping new wave music, though Stiff, like some others, was not averse to major-label distribution to achieve wider exposure.

In the 1980s, the indie ethic became more sociopolitical and divisive. Many performers, critics, label owners, and fans took a virulent anti-major-label stance, seeing major labels as a malignant, homogenizing force that threatened to destroy creativity and hinder artistic expression. The independent/alternative rock network of hundreds of labels, fanzines, and college/community radio stations allowed artists to record and release music that was not only outside of the commercial mainstream, but often actively opposed to it. Labels like SST, Alternative Tentacles, Touch & Go, Sub Pop, and 4AD developed identifiable sounds and styles that constituted artistic visions in and of themselves. Others, like Slash, tried to play it both ways, arranging for distribution deals with majors. The majors tapped into the growing alternative rock market by cutting distribution deals with successful indies, or treating indie labels as farm teams, signing the most successful prospects (bands) after they'd honed their sounds in the minor leagues (which were usually clubs and college radio stations).

Rap was another form of music which encountered some industry resistance, giving rise to many independent rap labels. By and large they weren't as suspicious of mainstream popularity, and many of the most successful indie records of the '80s were rap discs by superstars like Run-D.M.C. and Salt-N-Pepa Actually, these were among the very few 100% indie productions to become hits; the majors were now composed of six mega-conglomerates, which in the mid-'90s were Sony, CEMA, BMG, PGD, WEA, and UNI (the initials may change according to corporate sales and reorganizations in the future). It's difficult to ascertain an exact figure, but an educated guess would estimate that these labels are responsible for about 90% of the sales in today's market.

The push-and-pull between major and indie labels continues unabated in the mid-'90s. When indie rock superstars like Husker Du leaped to major labels in the mid-'80s, the sales figures were modest. The multi-million-selling success of Nirvana however, paved the way for grunge music and a wholesale infiltration of the charts by scabrous alternative rockers like Pearl Jam, Nine Inch Nails, Green Day, Liz Phair and Beck that wouldn't have stood a chance of denting the Top 100 just ten years ago. It's an explosion that wouldn't have been possible without the efforts of independent labels, which were the first to record and develop most of these acts.

Indie labels, however, shouldn't be viewed merely as a proving ground for the stars of tomorrow. It's the music that matters, and independent labels continue to house some of the best talent in rock and pop, as well as cultivate some of its most innovative sounds and trends by offering a climate that isn't as obsessed with charts and commercial success. The non-rock music that continues to influence rock — folk, blues, jazz, reggae, world beat, the avant-garde — is also usually found on small labels. All indies continue to fight the same obstacles of limited distribution, budgets, and exposure as they did 50 years ago, but they will continue to exert a major influence as long as rock & roll is around."

Richie Unterberger, Allmusic

#1

Albumul meu preferat din toate timpurile si dintre toate albumele posibile e Ten de la Pearl Jam. Recunosc. Dar nu o sa ma scuz prea mult. Intr-un anume sens grunge-ul de la inceputul anilor '90 a devenit la moda doar din intamplare. In parte pentru ca piata era suprasaturata de trupele de hair metal care nu se mai terminau. Dar e foarte clar ca cel putin o parte din trupele "sunetului Seattle" nu aveau un sunet obligatoriu compatibil cu mainstream-ul si in ceea ce priveste trupe ca Melvins si Tad, casele lor de discurisi-au dat seama de asta la un moment dat si au scapat de ele, aruncandu-le in undergroundul unde existasera atata vreme. Mudhoney isi schimbasera deja stilul in momentul in care au optat pentru o casa de discuri gigant, cantand un fel de punk mai diluat. Iar In Utero-ul de la Nirvana ar fi incaput mai degraba intre albumele indie ale trupelor obscure din anii '80, mai ales ca a fost produs de nimeni altul decat Steve Albini, un fel de parinte al noise-rockului american. Si ar mai fi un lucru: Screaming Trees si Soundgarden au scos fiecare albume la SST, una din cele mai celebre case de discuri independente din anii '80 (alaturi de Alternative Tentacles a celor de la Dead Kennedys si acum a lui Jello Biafra), a lui Greg Ginn de la Black Flag. Unii critici au spus ca grungeul a fost implinirea undergroundului american al anilor '70 si '80, o explozie a ceea ce fusese bun dar tinut sub capac pana atunci. Intr-un fel, Green River, prima trupa de grunge, aparuta in 1984, e expresia fidela a ideii asteia. Mentinand un echilibru intre influentele care aveau sa domine stilul pe viitor - Stooges pe de-o parte si Black Sabbath si Led Zeppelin de cealalta parte - trupa era de asemenea impartita in ceea ce priveste idealurile. Jumatatea care punea pret pe independenta s-a transformat in Mudhoney, iar cea care tindea catre cantatul pe stadioane a devenit Mother Love Bone si mai apoi jumate de Pearl Jam.

Ten e probabil cel mai bun album de la Pearl Jam, desi VS si Vitalogy sunt intr-un stil nu foarte diferit. Nici o piesa nu e slaba, chiar si piesele mai slabute comparativ suna bine (Oceans). Influenta punkului e mai mult sugerata prin energia nebuna pe care o au toate piesele, in rest predominand riffurile de hard & heavy. Mike McCready e un chitarist foarte bun , dar nimic nu se compara cu vocea lui Eddie Vedder, care parca apartine unui om plin de viata, iar lucrul asta parca se simte la fiecare vers. Nu intamplator Vedder e unul dintre cei mai imitati vocali ai muzicii rock. Editii ulterioare ale albumului, cum ar fi cea japoneza, includ si alte piese pe langa cele 11 obisnuite, tot din perioada de inceput, ca Footsteps (o relucrare a piesei Times of Trouble ce fusese compusa pe vremea Temple of the Dog), Wash si Breath. Cu sete de viata si un sunet plin, Ten e genial.

Crime - San Francisco's Still Doomed (2004)

Vreti punk? ok, dar asta e ciudat. Asta e in stil Crime: dement, energic, primitiv si repetitiv. Adica bine. Nu prea seamana cu nimic din ce te-ai astepta - nici cu Ramones, nici cu Pistols sau Clash peste ocean, in Anglia. Nici macar cu trupele de la Black Flag incolo din California, de unde ei erau. De fapt Crime au fost una din cele mai vechi trupe, aparand prin 1975-1976, cam tot atunci cand au aparut si Black Flag sau Misfits sau Circle Jerks, acolo. Cu toate astea nu aveau nimic in comun cu cele din urma. Pe deasupra Crime au avut intotdeauna o reputatie proasta. Umorul lor provocator probabil ca nu prea i-a ajutat. Au cantat odata intr-o inchisoare imbracati in uniforme de politie iar cu alta ocazie au pretins ca sunt singura trupa de rock'n'roll din orasul lor. E ca si cum ai cere bataie. Chiar si unele recenzii din ziua de azi stramba din nas in directia lor. Pare ca si cum trupa asta era necunoscuta chiar in timpul exploziei punk. E drept, poate si pentru ca n-au rezistat prea mult, si n-au fost in stare sa scoata nici un album. Dar te intrebi totusi cum de sunt atat de obscuri cand suna atat de bine. Si asta in ciuda calitatii destul de proaste a inregistrarii, albumul San Francisco's Still Doomed fiind o colectie a tot ce au inregistrat ei. Suna prost, dar bine...sunt demou-uri, la ce poti sa te astepti? Pe scurt, e o combinatie intre Stooges si rockabilly. Suna ceva mai liniar decat Stooges si dupa ceva vreme piesele incep sa sune toate cam la fel. Dar sunt vreo 22 deci ai de unde alege destule care sa fie si bune. Muzica e barbara iar trupa pare stupida. Cel putin asa iti sugereaza piese precum "Piss on Your Dog", "I Stupid Anyway" si "I Feel the Beat"(in care versurile sunt "Come on baby feel the beat!" si inca vreo cateva variatii pe aceeasi tema). Piesele sunt foarte scurte, dar pline de energie, conduse de tobele cu niste cinele care se aud foarte tare, batute cu finetea pe care o are un macelar la munca. Mai sunt doua chitari abrazive, murdare, taioase si excesive si un bass care desi se aude destul de prost (dar tare) reuseste sa completeze chitarile, nu sa le imite cum se intampla la multe trupe de punk lipsite de imaginatie. Cele trei piese mentionate mai sus suna bine, dar asaltul exploziv si amenintator continua fara mila si fara jena cu piese geniale precum Murder by Guitar, o piesa atipica, initial lenta si abraziva, dominata de chitara, care de la jumate se transforma imprevizibil si oarecum haotic in altceva. Crime s-au priceput si la piese instrumentale, insa nu si la nume - o arata piesa "Instrumental Instrumental". Sau poate era o gluma. Umorul lor este, intr-adevar, destul de ciudat. Si continua cu piese numite "Baby, You're so Repulsive", o piesa poate si mai primitiva decat restul. Desigur, pe album se gaseste si piesa care i-a facut cat de cat cunoscuti dupa ce s-au despartit, Hot Wire My Heart. A fost preluata de Sonic Youth la inceputul anilor '80 pe Sister, dar varianta de la Crime suna parca mai bine. Si poate chiar e printre cele mai bune de pe aceasta compilatie. Nu in ultimul rand as mai aminti si San Francisco's Doomed, unde cuvintele sunt aproape scuipate cu tupeu mai mult ca in alte cazuri, cum numai Johnny Rotten stia sa faca. Si ar mai fi Rock 'N' Roll Enemy No. 1 cu un refren mai "catchy", zic eu. Oircum, e mai altfel.

Poate o trupa cat de cat asemanatoare (in afara de Stooges) ar fi Dead Boys, desi piesele lor sunt mai bine construite. Crime, cum am mai mentionat deja, au piese destul de primitive - statice si deci oarecum rigide si fara sa se departeze prea mult de la o formula standard pe care au pus-o candva la punct (desi asta ar putea fi valabil pentru o puzderie de alte trupe de punk). Dar e si un lucru bun pentru ca mai ales cu influentele de rockabilly reusesc sa sune inedit (fara sa cada in tabara psychobilly), ceea ce e de apreciat, desigur. Cu toate acestea, Crime erau niste tineri furiosi si nebuni, plini de energie dar si de obraznicie, atat prin felul in care reuseau sa enerveze pe taota lumea, cat si prin versurile scuipate cu tupeu la fiecare piesa. Pacat ca au rezistat impreuna doar pana prin 1980-1982.

Stiluri: punk; proto-punk

Punctaj: 4/5

Wylde Ratttz - Album nelansat (1998)

Ca tot veni vorba de trupe ciudate, trupe reunite doar cu o ocazie, trupe cu membri din multe trupe cunoscute, dar, trupe obscure, uite am ajuns si la trupa asta, Wylde Ratttz. Cu toate astea, asta nu e o recenzie de album fiindca trupa Wylde Ratttz nu a lansat nicidoata un album. Exista doar unele piese inregistrate. Trupa era formata din Mark Arm de la Mudhoney la voce, Thurston Moore si Steve Shelley (tobe) de la Sonic Youth, Don Fleming de la Gumball, deja celebrul Mike Watt de la Minutemen si Stooges (post-2004) la bass, si pe deasupra, Ron Asheton, genialul chitarist de la Stooges. Initial, intentia era de a face un cover dupa TV Eye de la trupa abea mentionata, pentru coloana sonora a Velvet Goldmine, filmul ala despre vocalul de la Stooges - Iggy Pop si despre David Bowie. Cel putin asa zice allmusic. De altfel asta e singura piesa care se gaseste usor. Dar trupa a mai inregistrat si alte piese precum Smoke, poate cea mai atmosferica piesa cantata de Ron Asheton (dupa We Will Fall de pe primul album Stooges, desigur), taiata de chitara lui geniala si legata de o linie de bass care se repeta intr-una (dar asta e bine). Pe undeva prin spate se aude o clapa. Hollow e o piesa care ar putea foarte bine sa stea pe un album al unei trupe de garage-punk din anii '80, sau pe unul din primele albume Mudhoney, sau a oricarei trupe influentate masiv de Stooges, din undergroundul american. Alte cateva piese sunt cam in acelasi stil, cu Take LSD mai spre hard rock, toate dominate de Asheton si Arm. Pe coverul dupa TV Eye, vocea lui Arm, oricum o imitatie dupa cea a lui Iggy, devine aproape identica cu a lui. Pentru cinefili mai exista o varianta cantata de insusi Ewan McGregor (cel care in film il joaca pe Pop). Mai sunt si alte piese cantate de altcineva decat Arm: She's Like Poison to Me pare sa fie cantata de Thurston Moore, o piesa plina de chitari insa cu o atmosfera parca de vis, vag sugerand popul senzual si cu multa chitara de la My Bloody Valentine.

Pe Pull the Pipe, cred ca se aude vocea lui Mike Watt. Sunt si cateva piese instrumentale scurte, care suna mai mult ca niste teme care nu au fost suficient dezvoltate, conduse de Asheton dar ancorate bine in basul lui Watt. Se simte ca la celelalte achitari au acces memebri Sonic Youth, iar piese scurte precum March of the Wild Ratttz seamana cu chitarile care se pot auzi pe unele piese de la Ciccone Youth, unde, de altfel, o parte din memebrii acestei trupe se vor reintalni. Walk of the Wylde Ratttz ar fi o alta piesa asemanantoare, nu doar cu numele. TV Eye nu e singurul cover, mai exista si un cover inutil de lung dupa Funhouse, de pe Funhouse de la Stooges, cu saxofon cu tot. Piesa mea preferata este

Be My Unclean, unde Asheton se apropie de blues, si impreuna cu Arm dau o nuanta mai patetica muzicii.

Daca iti plac Stooges, sau toata muzica pe care au facut-o posibila, de la punk pana la indie si grunge, daca iti plac Sonic Youth si intreg underground-ul american al anilor '80, Mudhoney si Minutemen, daca iti plac toate celelalte proiecte mai mult sau mai putin punk ale lui Asheton, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race, atunci probabil ca albumul asta ti se va parea interesant pentru ca aduna toate lucrurile astea la un loc. Ron Asheton a fost unul dintre cei mai influenti chitaristi ai rockului, stilul lui fiind copiat de poate sute de alti chitaristi care i-au urmat, nu doar din zona punkului.

Albumul asta e greu de incadrat intr-un stil precis, e pur si simplu rock plin de intensitate, dominat si ghidat de chitari, care nu tine prea mult cont de categorii ci doar de sunet. Intr-un fel e exact esenta rockului.

Puteti afla inca vreo cateva detalii si avea marele noroc de a asculta albumul acesta obscur, care nu a fost lansat niciodata, downloadandu-l de aici:

na  <== 

No WTO Combo - The Battle of Seattle (1999)

N-as fi scris nimic despre asta daca n-as fi gasit intamplator un clip cu ei. Nu credeam ca exista asa ceva, avand in vedere ca albumul insusi e destul de obscur. A fost inregistrat live, cu ocazia manifestatiilor anti-globalizare din Seattle, 1999. Atunci a urcat pe scena o trupa formata special pentru acea ocazie, ceea ce face aceasta unica inregistrare a lor pretioasa. Si mai interesant e faptul ca trupa e formata din oameni foarte cunoscuti si pe care nu ai crede ca i-ai putea vedea impreuna: Jello Biafra, omul de la Dead Kennedys si inca o droaie de alte trupe, Krist Novoselic, basistul de la Nirvana, Kim Thayil, chitaristul de la Soundgarden si tobara de la Sweet 75, trupa post-Nirvana a lui Novoselic. Doar combinatia asta de oameni zic eu, face toti banii. Din pacate albumul nu e fascinant. Sunt 4 piese si un discurs al lui Biafra in genul celor de pe albumele lui de spoken word. Chiar si temele se regasesc pe unele din albumele respective. Evident, discursul fiind despre evenimentele de atunci, e in mare depasit ca relevanta. Cu toate astea poate ca merita ascultat, unele chestii spuse acolo sunt interesante si posibil relevante si azi. Intamplator, in perioada asta sunt diverse dezbateri despre cat de libera e presa in realitate, iar Biafra vorbea atunci, in 1999 despre o alternativa la o realitate in care mass-media se afla in mainile a doar cativa insi dintr-o tara. Dintre piese, doua apartin altor trupe: Let's Lynch the Landlord e o piesa clasica de la Dead Kennedys, iar Full Metal Jackoff e poate cea mai buna piesa de pe albumul lui Biafra cu DOA (Last Scream of the Missing Neighbors, 1990). Daca nu l-ati ascultat pe cel din urma, atunci puteti asculta varianta de pe albumul asta, desi mie mi se pare mai slabuta. Dintre piesele facute special cu ocazia concertului, Electronic Plantation mi se pare reusita. Acolo se simte combinatia intre DK si Soundgarden, ceea ce face totul sa sune diferit de ceea ce te astepti sa auzi de obicei de la o piesa punk. In combinatia asta se scuipa mult venin cu efect asigurat, mai ales ca Biafra pare mai convingator ca niciodata. New Feudalism, cealalta, incepe cu o doza de umor tipica pentru Biafra: "And it was somebody from this town, i believe, who once said you will never hear surf music again. Well, you are going to hear surf music again: s-e-r-f music!". Apoi piesa incepe cu multa vitamina C si o doza potrivita de critica a diverselor practici capitaliste ale epocii noastre.

Dupa evenimentul asta nu s-a mai auzit nimic de No WTO Combo, iar Biafra s-a intors la Lard, si la spoken worduri, unde reapare discutia despre importanta surselor alternative de stiri, lansand Become the Media un an mai tarziu. Evident, omul care a inventat o droaie de nume de trupe ca Peppermint Leprosy nu putea sta prea departe de noi colaborari si deja in 2004 scotea inca un album, de data asta impruna cu Melvins. Lista, desigur poate continua.

Stikuri: punk
Punctaj: 3,5/5

Recenziile altora

Si deci tipul asta are spatiul lui delimitat pe un site, in care isi scrie recenziile. Sunt trupe de underground clasice cum ar fi Black Flag, X, sau Minutemen. Wire si Gang of Four sau chiar Joy Division, trupe britanice, sunt si ele acolo. Fata de recenziile mele spre exemplu, tipul asta ia cate o trupa si trece prin toate albumele ei.
Doar fiindca sunt trupe consacrate deja, nu inseamna ca nu merita sa mai fie mentionate pe aici-pe colo, mai ales avand in vedere ca recenziile astea sunt destul de detaliate, bine documentate, si interesante mai ales datorita copertilor de albume care coloreaza paginile. Si sunt sigur ca mai sunt destui oameni care nu stiu mare lucru despre ele si ar trebui sa afle. Fiind un fan devotat Stooges pot spune ca am aflat lucruri noi citind recenzia despre ei, deci practic a meritat.

Na linkul: link

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

Nu vroiam sa mai fac recenzia la UGTM, dar daca am promis o sa fac una scurta (mai ales ca va fi incompleta), acum, la o luna dupa consumarea evenimentelor.

Stiu ca reputatia festivalului a cam avut de suferit in ultimii ani, probabil din cauza asta nici nu a fost multa lume acum. Desi auzisem ca la ultima editie sonorizarea fusese destul de proasta, de data asta mi s-a parut ca sunetul a fost foarte bun, cu cateva mici exceptii.


Din pacate nu am putut ajunge in prima seara, desi as fi vrut sa vad toate trupele care au cnatat atunci. A doua zi vineri, am peirdut cateva trupe. dintre ele, Arc Gotic si Romantic Jurgen sunt deja destul de cunoscute, ambele, zic eu destul de bune. Pe The Snobs ii mai vazusem, si mi-a placut basistul lor jucaus, dar melodic, cum nu prea vezi la trupe de punk in general. Bernay's Propaganda au fost in schimb, de departe cea mai interesanta trupa a serii: o trupa din macedonia, care aduce aminte de gang of four cumva, desi cu o voce mai apropiata de punk decat aveau ei. Tobarul, desi cu un set foarte redus de tobe, batea extraordinar, plin de energie si dominand cumva piesele. Piesa lor instrumentala a fost mai apropiata de un post-punk mai clasic, daca pot sa spun asa ceva. Ca tot veni vorba, Joy Disaster au cantat in aceeasi seara, un soi de post-punk adaptat la secolul 21, destul de accesibil, fara sa sune comercial. Desi in mod ciudat, basul parca suna a bas de metal, si nici nu se auzea foarte bine, iar la un moment dat chitara a inceput sa faca figuri si sa bazaie enervant, per total a fost o trupa ok. Malakwa nu mi-au placut deloc, desi recunosc ca nu prea gust eu industrialul. Mi s-a parut un exces de zgomot fara cap sau coada, cu un vocal destul de teribilist. ma rog, poate gresesc.
Samabata am avut ocazia sa vad si sa aud cateva trupe geniale. Una din ele este o trupa de noise-rock din Slovenia, Nikki Louder. Din pacate au cantat foarte putin, dar e genul ala de noise mai accesibil..daca se poate spune asa...mai apropiat de sonic youth decat de big black si sunteul lor robotic. Chitaristul stia sa-si chinuie instrumentul, iar tobarul lovea peste tot cu destul de multa energie...contagios. A doua trupa, un fel de no wave actualizat, tot spre noise, ca si ceilalti, a fost Don Vito, din Germania. Toata muzica lor e redusa la doar ceva mai mult decat ritmuri. Si-au mutat catrafusele acolo unde era publicul, jos de pe scena, si au inceput sa cante piese foarte scurte, care aproape ca pareau improvizatii de diverse ritmuri, schimbate intr-una. Desigur, ca o trupa de noise care se respecta, a fost si o parte in care au asurzit pe toata lumea, cam prima oara cand am vazut publicul ducand mainile la urechi intr-un concert. Nu ca asta ar fi ceva rau. Si nimeni nu s-a suparat, ba din contra, au vrut mai mult! Pe Vialka i-am mai vazut acum cativa ani...o trupa care desi e formata din doar 2 oameni - chitara si toba/voce, trece printr-o gramada de stiluri intr-o singura melodie, desi "melodie" e un termen cam depasit pentru ce fac ei. Costumatia celor doi oameni nu e mai putin interesanta. Magic Barbequea a produs unul din momentele mele preferate. E vorba de un singur om care se ocupa de toate. El, de felul lui e tobar, si ce face per total seamana cu trupa lui, Pneu. cand e singur, si poarta numele mentionat mai sus, bate la tobe, dar se ocupa si de partea melodica, folosind un procesor de voce si ceva clape. E inutil sa spun ca le utilizeaza pe toate deodata. Cu tobele trece prin diverse ritmuri si stiluri, nu pretentios, dar nici o clipa plictisitor. Clipul trecut aici din pacate nu prea reda bine sunetul, dar o marturie de la concert mai buna de atat n-am. Partea melodica imita oarecum tonul unei chitari si de ce nu, si niste riffuri. Pe alocuri e ca si cum ai asculta metal cu sintetizatoare in loc de chitari. Si cam la fel au facut si Hexenbrutal, ultima trupa a festivalului: doi oameni - tobe plus clape, care incercau sa cante un soi de metal fara chitari...dar mai zgomotos. Mi-au amintit vag de incercari la fel de distorsionate cum ar fi Angelic Process, desi mult mai putin ambiental decat ei..adica puteai distinge linistit ritmuri si chiar...mm.. o linie melodica.

Daca ar fi fost sa scriu despre fiecare trupa in parte, cum si ce a facut, mi-ar fi luat o groaza, asa ca am sarit direct la cemi-a placut mie cel mai mult si am zis si de ce. Daca UGTM va pastra standardul de anul asta ar trebui sa fie lejer unul din cele mai importante festivaluri din tara, pentru ca ma indoiesc ca mai poti vedea trupe cum au fost cele de anul asta in multe alte locuri. Desigur...ce bine ar fi daca lumea ar vrea sa mai auda si altceva decat ce asculta de obicei acasa si s-ar misca pana la concerte.

New Order - Victim of Circumstance (mp3)

Pun aici o piesa spre incercat de catre oricine e curios. Trupa se cheama New Order, dar nu e vorba de trupa post-Joy Division ci de o foarte obscura trupa a lui Ron Asheton de la Stooges. Piesa nu mi se pare cine stie ce, e prea psihedelica pentru gusturile mele, dar e interesant de vazut pe unde au ajuns talentele omului asta dupa ce Stooges s-au despartit in 1974. La inceput am avut dubii ca el ar fi in spatele chitarii dar in ultima parte a piesei e clar ca e el, genial ca intotdeauna. Cu adevarat reusite sunt alte trupe in care a mai activat dupa Stooges, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race (cu membrii trupei punk australiene Radio Birdman si tobarul de la alta legenda pe nume MC5).
P.S.: nu incercati sa acordati conotatii nazistoide numelor trupelor (desi Asheton avea o pasiune pentru simboluri naziste). Coperta albumului de la New Race infatiseaza o masina daca imi aduc bine aminte asa ca probabil e vorba de o cursa, nu de o rasa).

atat.

download

Birthday Party - Deep in The Woods - 1983

O crima sinistra,cadavrul unei fetite in padure si dementa (sub bagheta lui Nick Cave si Rowland S. Howard).
ce poti sa vrei mai mult?

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

Saptamana trecuta am fost la festivalu de underground din Timisoara, si cum uneori imaginile sunt mai clare decat cuvintele am zis sa postez pozele astea. Imi cer scuze ca aproape toate sunt cu cei de la Don Vito (in afara de prima) dar astea mi-au placut mie cel mai mult din tot setul facut de un om pe nume Punku. O sa vin repede cu o recenzie.

rock'n'roll

M-am gandit ca zice bine ce zice el despre muzica asa ca am zis hai sa-l pun aici.
Roland S. Howard de la Birthday Party:

Killing Joke - Killing Joke (2003)

Am promis ca nu voi vorbi de metal aici dar trebui sa-mi incalc promisiunea...doar putin. Desi influenta dominanta a albumului de fata este metalul, e vorba de mai mult de atat in sunetul asta. De altfel aici e vorba de longevivii Killing Joke, aceeasi care acum 20 de ani cantau The Wait. desi sunetul ala a fost abandonat exista inca ceva similar. Trupa a fost intotdeauna diferita de alte formatii de post-punk ale anilor '80. Ca si la inceput, in 2003 pastreaza aerul de seriozitate respectabila. Sau poate e doar experienta care isi spune cuvantul. Singura piesa care aminteste de post-punk e Implant, cu o linie de bas serpuitoare si izbucniri bruste in forta. Total Invasion e alta piesa buna, cu chitara lui Geordie si vocea lui Jaz Coleman la un maximum de abrazivitate. Cea mai buna piesa e prima - The Death and Resurrection Song. Este forta pura: ca si pe restul albumului, vocalul rage iar chitara e abraziva ca smirghelul dar cu un ton cald totusi. Dar mai sunt si altele care merita mentionate: You'll Never Get to Me e o piesa mai blanda, nostalgica si cu o linie muzicala usor de retinut. E reflectia asupra apusurilor de soare trecute..sau cel putin asa imi pare. Dupa scurtul moment de visare, albumul te readuce la realitate cu alte cateva piese in forta. Blood On Your Hands si Seeing Red se aseamana cumva dar sunt ambele reusite. Surpriza este aparitia lui Dave Grohl ca tobar pe album! Tobele lui sunt tribale si demente ca si piesle per total. Dupa mai mult de 20 de ani de muzica Killing Joke izbesc din nou cu forta si cu o regasita energie si prospetime. Ei suna ca si cum ar fi o forta demna de respectat..si asa si e. As incadra albumul in stilul alternative metal desi nu suna ca ceea ce ofera cele mai cunoscute trupe ale stilului, cum ar fi Therapy? sau Faith No More. Parca e totusi ceva diferit. Killing Joke au trecut prin multe metamorfoze iar cea de fata parca a sters greselile trecutului.

Stiluri: Alternative metal

Punctaj: 4/5

Bastards of Young

Una din cele mai bune piese iesite din undergroundul american al anilor '80, avand in vedere ca The Replacements erau la momentul respectiv, in 1987, (mergand dincolo de limitarile hardcore-ului initial de la care pornisera) intr-un loc de mijloc, nici chiar underground (semnasera cu Sire), dar nici chiar faimosi.
Am vazut clipul prima data la o emisiune de punk acum cativa ani.

The Replacements

4 piese de pe albumul Southern Death Cult (1983) - Southern Death Cult

SDC sunt una din trupele foarte vechi de goth britanice. Au devenit cunoscuti deschizand pentru Bauhaus la inceputul anilor '80, dar, ca in multe alte cazuri, lipsa unui album propiu-zis i-a facut sa devina uitati odata cu trecerea timpului. Probabil ca daca Ian Astbury nu ar fi devenit cine a devenit nici eu nu as fi auzit de ei. Numele ar putea sa va sune cunoscut pentru ca el a purtat trupa mai departe, in diverse reincarnari. Ecuatia e simpla: Southern Death Cult => Death Cult => The Cult, ultima trupa fiind azi destul de faimoasa. Cineva a facut un efort si a adunat toate piesele SDC pe un album, postum, desigur. Pentru ca trupa nu a apucat sa inregistreze serios, majoritatea pieselor nu merita atentia, unele dintre ele avand calitatea unor demo-uri, altele aparand modificate in celalalte trupe. Cu toate astea, piesele care au aparut si pe singurul lor EP sunt surprinzatoare: Fatman si Moya. Liniile melodice sunt la fel de inspirate ca in cazul trupelor mai cunoscute ale stilului (in special prima), versurile sunt semi-interesante, piesele sunt apropiate de punk. Instrumentele sunt energice, mai ales tobele - tribale. Calitatea sunetului e buna aici. Alte piese precum False Faces si Faith sunt si ele ok.

Death Cult avea sa-i aduca impreuna pe Astbury, Billy Duffy (Theatre of Hate, Slaughter and The Dogs) Nigel Preston (Sex Gang Children) si pe doi membri ai obscurei trupe Ritual.

Stiluri: post-punk/goth

Download

Varianta asta nu suna la fel de bine ca cele doua de pe album, dar va puteti face o idee:

Slug - Out Sound (1995)

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa mi se spuna ca muzica pe care o ascult eu nu e nici la fel de buna nici la fel de dura/zgomotoasa ca metalul. Sigur, prin dura eu inteleg "in forta" (adica cu multa energie) si zgomotos, nu riffuri cu muschi pe ele. Unii oameni probabil ar aprecia o trupa romaneasca formata de cativa racheti, care dau la chitari cum dau in oameni. De multe ori trupa asta sau aia era un nimic in comparatie cu, sa zicem...Soulfly (prima trupa care mi-a venit acum in minte). Pana aici!

Frustrarea mea s-a dus odata cu albumul asta de la Slug. E greu de gasit ceva mai extrem decat Out Sound. Si cum altfel ar putea suna o trupa care foloseste uneori 3 chitari bas (!) si inca alte doua chitari? Pana la urma singurul instrument care nu e trecut prin efecte e bateria. Vocea e si ea distorsionata. Nu-mi cereti sa disting fiecare instrument in tot haosul muzicii. ALbumul e destul de greu de inghitit dintr-o data pentru ca avalansa/cascada/cacofonia de zgomot e nemiloasa si nu se lasa pana la sfarsitul celor 10 piese. Evident, cand dedici totul zgomotului, melodicitatea are de suferit. Un alt punct slab ar fi faptul ca vocea e uneori enervanta, parca neintegrata. Nu-mi plac nici colajele de sunet care mi se par inutile si enervante. Aspectele pozitive insa fac albumul sa merite macar o ascultare: e original si unic prin brutalitatea sonora; Ex-Chest e o piesa ok (Aurora F e tot pe acolo); Sung-Il-Meat are ceva mai multa finete datorita unei chitari care suna ca trilul unei pasari in perioada de imperechere (e de bine); King Of Ghosts are niste ritmuri interesante, care dau impresia celei mai puternice artilerii, care loveste neincetat si fara mila; Lofthouse e singura piesa normala si nu suna deloc rau; nu stiu ce sa spun despre ultima piesa...uneori rezist pana la sfarsitul celor 11 minute de asalt.

Slug sunt considerabil mai zgomotosi decat trupele de noise din tabara Butthole Surfers, si mai apropiati de trupe in gen Distorted Pony sau Cherubs (care sunt insa ceva mai usor de ascultat), insa preiau de la primii placerea pentru dialogurile stupide care apar pe ici pe colo, nu stiu de ce (Here and Now si Symbol For Snack ma scot din minti). In concluzie, ca sa citez niste critici de muzica, Slug sunt "harsh and punishing".

Stiluri: noise-rock

PunctaJ: 3,5

Amebix - Winter (1983)

Un 7" daca nu ma insel. Amebix seamana izbitor de mult cu Killing Joke (perioada 1981) aici. Poate nu intamplator basul e foarte in fata pe cele doua piese, Winter si Beginning of The End. Despre cea din urma nu spun decat ca beneficiaza de pe urma liniei de bas energice desi repetitive. E o piesa buna. Dar Winter e si mai si. Desi chitara e de heavy, faptul ca e imprastiata peste tot si cu un sunet mai cald decat te-ai astepta de la niste fani ai metalului, duce cu gandul mai mult la underground-ul american al anilor '80. Sau la o alta varianta post-punk a celeilalte trupe mentionate mai sus. Impreuna, chitara si basul duduitor creeaza o atmosfera care parca iti sugereaza viscolul nemilos sau vantul prevestitor. Nu e o piesa post- ci pre-apocaliptica, acel moment in care simti ca sfarsitul e aproape. Vocea e un plus pentru ca pare disperata si cu siguranta suna primitiv si versurile sugereaza o epoca in care omul era inca neputincios in fata naturii. Cu toate astea nu-mi dau seama daca este vorba despre o metafora sau pur si simplu cineva detesta anotimpul asta. Exista si alte versiuni ale piesei asa ca cine o vrea pe asta va trebui sa caute 7"-ul asta. Adaugati la piesele astea si grafica foarte tare de pe coperta, asemanatoare ca atmosfera, si totul e perfect.

Stiluri: crust punk
Punctaj: 5/5

Download

The Clash - The Singles (1991)

Aceasta compilatie este exact ceea ce anunta si titlul sau: single-urile “singurei trupe care conteaza” adunate pe un singur album. Nu e chiar o compilatie de tipul “best of” din moment ce lipsesc unele piese foarte bune ale lor (de pe London Calling spre exemplu, considerat de unii unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului, nu gasim decat o piesa aici, iar piese foarte bune cum ar fi cea cu marele autor al generatiei Beat Allen Ginsberg, Ghetto Defendant, nu sunt nicaieri), in timp ce piese precum Hitsville Uk sau Train in Vain ar fi putut sa nu fie aici. The Singles nu poate fi considerat nici o retrospectiva satisfacatoare, din moment ce nu contine nici o piesa de pe ultimul album - Cut The Crap. In plus nici macar nu contine toate singleurile lor. Albumul de fata este insa o foarte buna introducere a trupei, pentru cine nu a ascultat vreodata Clash. Insa cei care nu au facut-o pana acum si se asteapta sa auda ceva similar cu sunetul celor de la Sex Pistols vor avea o mare surpriza. S-ar putea sa creada ca au dat peste un album de rock de la inceputul anilor ’60 si nu peste una dintre trupele care au adus revolutia muzicala care a schimbat tot ce a urmat dupa anul 1976 (singura piesa care duce cu gandul la Sex Pistols fiind White Riot, o piesa rapida, nervoasa si scurta). Dimpotriva insa, acolo unde Pistols pareau adolescenti isterici, cumva indreptatiti, Clash au reusit sa preia atitudinea, dar intr-o forma mai matura, devenind adevaratii militanti ai primului val. Poate ca in ziua de azi, culmea spiritului rebel ar putea fi, in mintea unora, intruchipata de trupe cum ar fi, spre exemplu, Slipknot. Insa unde Slipknot arata ca neandertalienii nu au disparut de pe fata pamantului asa cum se credea, Clash arata ca ei sunt propagandisti maturi, ce au gasit metode de a transmite mesaje de protest in forme mai putin brutale si mai inteligente. Insa nu e vorba numai de versuri pline de mesaj aici, The Singles aratand ca cei de la Clash iubeau la fel de mult muzica in sine: pe album se poate auzi punk, reggae, rap, rockabilly si chiar new wave, toate fiind acele “songs of freedom” despre care vorbea Bob Marley. In special sunetele jamaicane predomina in sunetul trupei si pe The Singles, dar asta nu ar trebui sa ne surprinda prea mult daca stam sa ne gandim ca diverse miscari mai mult sau mai putin de eliberare din Africa adoptasera pe post de “imnuri” piese ale lui Marley. Singleurile sunt in ordine cronologica, prima parte continand piesele punk, pentru ca apoi sa se treaca treptat prin varietatea de sunete abordate de trupa in decursul carierei sale. Piesele de pe primul album, desi sunt piese punk, sunt mai conventionale in structura decat cele de la Sex Pistols, dar la fel de energice. Piese precum Tommy Gun (o piesa anti-razboi) sau Complete Control (despre liberatatea artistica) scot in evidenta calitatile chitaristului Mick Jones si gasim aici riffuri si solouri ale sale care vor influenta alti chitaristi punk de mai tarziu. Vocea sa apare si pe unele melodii, insa este destul de anosta in comparatie cu inconfundabila voce usor ragusita, dar convingatoare a lui Joe Strummer. Bankrobber este o piesa 100% reggae, un punct final al unei directii abordate odata cu piesa White Man (In Hammersmith Palais) de pe primul album. Si The Call Up, o piesa foarte interesanta, are vagi ritmuri jamaicane ascunse pe sub o atmosfera oarecum stranie si versurile impotriva serviciului militar. Piesele rap, cantate cu instrumente insa, sunt The Magnificent Seven si This is Radio Clash, prima avand o linie de bass ce duce cu gandul la funk, iar cea de-a doua incluzand instrumente noi si sugerand foarte bine spiritul rebel Clash. Ambele poarta amprenta distinctiva a celor patru membri, amintind originea lor punk: ritmuri ferme de tobe, asemeni tropaitului unor soldati in uniforma, si vocea rastita a lui Joe Strummer. O piesa foarte buna este Know Your Rights - o piesa punk, dar una atipica. Should I Stay Or Should I Go este o piesa foarte cunoscuta si azi, desi, lasand la o parte infuzia de rock al anilor ’50, este o piesa cat se poate de punk.
The Singles surprinde evolutia celor de la Clash si militantismul lor de stanga, cautarea imbogatirii continue a sunetului lor si arata exact ce i-a facut sa devina adevarate legende si o reala forta muzicala. Dupa cum ar spune Joe Strummer: “this here – revolution rock”.

P.S.: Discutiile despre cat de comerciala a fost trupa asta mi se par irelevante pentru o vreme cand nu prea existau case independente in Marea Britanie. Au dat forta unei miscari si asta e ce conteaza Recunosc doar ca de la London Calling incolo au luat-o razna.

Stiluri: punk; reggae; new wave;

Punctaj: 4/5

The clash complete control

Christian Death - Only Theatre of Pain (1982)

Daca Satana ar lansa un album, probabil ca ar suna precum Only Theatre Of Pain. Dar daca asta era marturisirea pe care toti crestinii zelosi o asteptau pentru a putea infiera inca o data muzica rock, ei ar trebui sa se razgandeasca. Caci acesta e ultimul album pe care sa-l iei in serios. Desi e departe de a fi inocent. Este un album destul de ciudat din mai multe motive: in primul rand albumul acesta a fost preluat in ultimii zece ani de casa de discuri Epitaph – stiu, e aproape imposibil de crezut asa ceva, dar este adevarat; in al doilea rand, albumul este unic in discografia Christian Death, datorita prezentei si contributiei valoroase a chitaristului Rikk Agnew, fost membru Adolescents. Desi goth-ul si in special Only Theatre Of Pain sunt destul de apropiate de punk, e greu sa iti imaginezi un punkist rupt din realitatea cotidiana si cazand prada fanteziilor romantismului gotic.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.

Stiluri: goth, deathrock
Punctaj: 2,5/5

Bauhaus - Bela Lugosi's Dead (1979)

Acest scurt EP poate fi considerat piatra de temelie a ceea ce este numit gotic – sau goth rock. Piesa cea mai importanta, care da si titlul EP-ului este de mult timp o piesa clasica a stilului mai sus mentionat, un stil diferit de ceea ce este numit gothic metal. Exista o legatura intre aceste doua stiluri, ultimul fiind direct influentat de primul. Goth rockul insa, nu are nici o legatura cu zona metalului, iar piesele aici de fata arata clar ca este vorba mai degraba de o alta nuanta de post-punk, un fel de “hardcore post-punk”. Diferenta fata de post-punk - cel putin in aceasta prima faza evolutiva - este o accentuare a atmosferei reci de tip Joy Division, impinsa pana la concluzia sa sinistra. Dar aceasta nu este singura influenta sesizabila: fata de alte stiluri de rock, in cazul de fata se observa o puternica influenta literara. Astfel, versurile primei piese sugereaza influenta romantismului gotic din literatura britanica a sfarsitului de secol al 19-lea. E vorba despre o literatura care pune accentul pe atmosfera si care prezinta o inclinatie catre sinistru. E similara cu romantismul propriu-zis si porneste de la el pentru a construi propria lume intunecata, dominata de teme precum moarte, degradare fizica si psihica, trecerea timpului, etc. Bauhaus preiau stilul insa cu o doza buna de auto-ironie. Sau o fi doar ironie si atat ? Piesa Bela Lugosi’s Dead reuseste sa recreeze atmosfera necesara destul de bine, chiar daca initial totul a fost conceput ca o gluma, lucru poate nu foarte greu de intuit avand in vedere versurile ce fac referire la natura “nemoarta” a actorului Bela Lugosi (unul dintre cei mai cunoscuti actori care l-a personificat pe Dracula in numeroase filme de la Hollywood).

Inca din primele doua minute ale piesei, ceea ce se simte, in mod surprinzator, este influenta sunetelor caraibiene – dub, mai exact. Preferinta pentru experimente sonore, intalnita uneori in dub, se regaseste aici pe tot parcursul piesei. Totul scartaie intr-un intuneric din care razbate in anumite momente vocea perfect adecvata pentru atmosfera a lui Peter Murphy. In rest piesa este mai degraba purtata de bass decat de chitara. Cine se asteapta la o structura clasica de tipul strofa-refren-strofa si tot asa mai departe ar putea fi dezamagit: piesa e mai degraba axata pe atmosfera, atat de mult incat se apropie de ceva ambiental, instrumentistii introducand diverse pasaje atat timp cat totul ramane interesant. Si dureaza ceva timp pana ce Bauhaus se plictisesc, caci Bela Lugosi’s Dead dureaza noua minute!

Cea de-a doua piesa de pe EP este departe de a fi una din piesele emblematice ale trupei. Ceva din ritm, din bassul proeminent si sunetul per total sec poate duce cu gandul la Gang of Four. Boys este statica si spre deosebire de piesa precedenta, poseda partile usor de recunoscut de obicei in melodii. In afara de aceste lucruri, piesa este mai degraba post-punk decat goth.

Avand in vedere faima piesei Bela Lugosi’s Dead, cineva s-ar putea astepta ca ea sa fie de gasit pe albumul de exceptie In the Flat Field, primul al celor de la Bauhaus. Cum lucrurile nu stau astfel, EP-ul aici prezentat devine un element important pentru istoria goth.

Stiluri: goth, post-punk

Punctaj: 3,5/5

Against Me! - New Wave (2007)

Daca tot veni vorba de albume proaste...

Rareori se intampla ca ascultand un album sa te intristezi atat de mult incat sa iti strici ziua. Cand totusi asa ceva se intampla, inseamna ca albumul respectiv are o problema serioasa. Este si cazul noului album Against Me!, New Wave. Unele recenzii saluta noua creatie ca fiind o noua dovada de inspiratie si pasiune, o schimbare de sunet cu nimic mai prejos decat ceea ce fusese mai inainte.

Daca asculti Reinventing Axl Rose si apoi New Wave vei observa o diferenta de proportii, desi, in multe privinte, Against Me! au ramas la fel. E destul de clar ca dupa primul album, urmatoarele au urmat o cale progresiva catre mai multa accesibilitate. Searching For A Former Clarity deja avea punctele sale slabe, dar inca nu se ajunsese la dezastrul numit New Wave. Toti fanii acestei trupe doresc ceva similar cu primul sau macar al doilea album si este usor de banuit ca New Wave nu prea satisface decat poate pe noii veniti. Nu e ca si cum schimbarea ar fi un lucru rau, ar putea fi chiar un indicator al unei reale pasiuni pentru muzica. Problema e ca in cazul New Wave schimbarea e doar de suprafata. Fara ca acest lucru sa insemne ca e vorba de ceva neglijabil. Responsabil este intr-o oarecare masura producatorul Butch Vig. Gandindu-ne ca el a avut contributia sa la lansarea grunge-ului la inceputul anilor ’90, ca sa nu mai vorbim de faptul ca este tobarul unei cunoscute trupe de nivel MTV, putem sa ne intrebam ce treaba a avut el cu o trupa de folk-punk cum este Against Me!? Probabil ca este vina lui, printre altele, pentru piesa aproape post-Pearl Jam numita Animal. Ultima piesa, Ocean, e tot in aceeasi directie, doar ca in plus are niste versuri cel putin ciudate (ceva cu traiul pasnic la marginea oceanului, in jurul delfinilor si rechinilor, etc). Singurul lucru de retinut aici e vocea lui Gabel, care intr-adevar face o demonstratie de forta neasteptata. Vocea e in general singurul lucru care aproape salveaza albumul, aducand aminte vag de pasiunea care razbatea prin albumele anterioare. Vocalul canta din nou foarte bine, iar versurile sale au mesaj. Nu compune neaparat la fel de bine, mai ales cand e vorba de Stop!, o piesa de care formatia ABBA ar fi putut fi mandra.
Desi pare greu de crezut, exista si cateva piese bune pe New Wave! Ele ar fi Americans Abroad (in clasicul stil al trupei), White People For Peace (tot in stilul vechi, dar cu un sunet mai curat decat in mod obisnuit) si chiar Borne On The FM Waves Of Love, daca ignori duetul de tip MTV intre Gabel si Tegan Quin de la Tegan & Sara. Aceasta ultima piesa sufera de confuzia pe care ti-o induce intreg albumul: in ciuda duetului respectiv, reuseste sa para o piesa foarte sincera, spiritul viu Against Me! fiind evident si aici.

Ciocnirea intre vechi si comercial este vizibila peste tot. Sunt destule piese pe album care poarta amprenta obisnuita a trupei, dar care folosesc refrenuri penibile, clisee comerciale inadmisibile. Albumul, per total, suna accesibil, ca sa nu zic altceva, asta in timp ce vreo trei piese vorbesc intr-un fel sau altul despre consumerism. Ce sa mai inteleaga bietul fan din natura oarecum schizofrenica a albumului?

Recapituland, e clar ca alegerea lui Butch Vig ca producator a dus la un set de piese comerciale, ceea ce, evident nu e bine. Probabil ca de vina este si noua casa de discuri, Sire, deloc una independenta. Daca acesta este cazul, atunci putem sa suspectam ca trupa o va lua in jos de acum incolo. Daca exista un motiv pentru care albumul merita ascultat, atunci motivul este Tom Gabel. In rest, un vers din Sink Florida, Sink pare acum sa aiba mai mult sens decat avea la vremea lui As The Eternal Cowboy: “And we sink, and we drown, and what is lost can never be found”.

Stiluri: punk, alternative
Punctaj: 2/5

Scarling - So Long Scarecrow (2005)

Un album prost. Desi daca-ti plac chestiile indie accesibile o sa zici altceva. Scarling sunt trupa vocalei de la Jack Off Jill, care erau o trupa mai originala si mai buna. Ei chiar merita atentie. Scarling insa, au un chitarist care desi, chipurile, are experienta in arta sunetelor Sonic Youth si My Bloody Valentine, nu prea o arata. Relatiile distruse ar putea fi lucruri importante, dar versurile despre asta imi dau greturi adolescentine. In rest piesele sunt banale. Cu toate astea sunt patru piese care merita, daca iti plac chitarile cu distorsuri stufoase: primele patru - Hello London, City Noise, Broken Record (daca faci abstractie de versuri bu hu hu) si (Northbound On) Cahvenga. Seamana cu singurele doua piese bune de pe celalalt album, Baby Dracula si Can't (Halloween Valentine).

Stiluri: indie (d-ala penal), noise-rock

Punctaj: 2/5

Incep recenziile noise-rock: Melt-Banana - Cell-Scape (2003)

La prima ascultare ai putea crede ca este vorba de un album hardcore...daca el n-ar fi opera veteranilor noise-rockului japonez. Acesta este cunoscut ca fiind mai extrem decat varianta americana, mai cunoscuta.

Unele albume sau trupe poarta in mod curios eticheta "noise-rock", nefiind deloc la fel de periculoase cum sugereaza numele. Ar putea fi foarte bine considerate indie/post-hardcore/emo. Nu este si cazul acestei trupe. Albumul de fata prezinta un sunet punk incarcat de chitari foarte stridente, peste care vin diverse sunete a caror natura este uneori greu de identificat. Intro-ul ce duce cu gandul la muzica electronica e inselator si probabil a fost intentionat astfel incat impactul fonic al urmatoarei piese sa fie maxim. In rest, pe parcursul intregului album, trupa loveste fara mila cu energie si viteza nebuna. Asta nu inseamna ca nu-s permit sa schimbe ritmurile destul de des in cadrul pieselor, uneori cu rezultate surprinzatoare. Un exemplu interesant ar fi piesa A Hunter in The Rain to Cut The Neck Up in the Present Stage (majoritatea pieselor au titluri ciudate), unde Melt-Banana recurg la influente reggae. Piesele nu difera prea mult intre ele, dar majoritatea sunt foarte interesante, exceptand poate lungul outro oarecum irelevant. Fanii hardcore-ului pur - rapid si fara jumatati de masura - sau fanii unor trupe de screamo in gen Circle Takes The Square ar putea aprecia un album precum Cell-Scape.

Stiluri: noise-rock

Punctaj: 3,5/5