The Clash - The Singles (1991)

Aceasta compilatie este exact ceea ce anunta si titlul sau: single-urile “singurei trupe care conteaza” adunate pe un singur album. Nu e chiar o compilatie de tipul “best of” din moment ce lipsesc unele piese foarte bune ale lor (de pe London Calling spre exemplu, considerat de unii unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului, nu gasim decat o piesa aici, iar piese foarte bune cum ar fi cea cu marele autor al generatiei Beat Allen Ginsberg, Ghetto Defendant, nu sunt nicaieri), in timp ce piese precum Hitsville Uk sau Train in Vain ar fi putut sa nu fie aici. The Singles nu poate fi considerat nici o retrospectiva satisfacatoare, din moment ce nu contine nici o piesa de pe ultimul album - Cut The Crap. In plus nici macar nu contine toate singleurile lor. Albumul de fata este insa o foarte buna introducere a trupei, pentru cine nu a ascultat vreodata Clash. Insa cei care nu au facut-o pana acum si se asteapta sa auda ceva similar cu sunetul celor de la Sex Pistols vor avea o mare surpriza. S-ar putea sa creada ca au dat peste un album de rock de la inceputul anilor ’60 si nu peste una dintre trupele care au adus revolutia muzicala care a schimbat tot ce a urmat dupa anul 1976 (singura piesa care duce cu gandul la Sex Pistols fiind White Riot, o piesa rapida, nervoasa si scurta). Dimpotriva insa, acolo unde Pistols pareau adolescenti isterici, cumva indreptatiti, Clash au reusit sa preia atitudinea, dar intr-o forma mai matura, devenind adevaratii militanti ai primului val. Poate ca in ziua de azi, culmea spiritului rebel ar putea fi, in mintea unora, intruchipata de trupe cum ar fi, spre exemplu, Slipknot. Insa unde Slipknot arata ca neandertalienii nu au disparut de pe fata pamantului asa cum se credea, Clash arata ca ei sunt propagandisti maturi, ce au gasit metode de a transmite mesaje de protest in forme mai putin brutale si mai inteligente. Insa nu e vorba numai de versuri pline de mesaj aici, The Singles aratand ca cei de la Clash iubeau la fel de mult muzica in sine: pe album se poate auzi punk, reggae, rap, rockabilly si chiar new wave, toate fiind acele “songs of freedom” despre care vorbea Bob Marley. In special sunetele jamaicane predomina in sunetul trupei si pe The Singles, dar asta nu ar trebui sa ne surprinda prea mult daca stam sa ne gandim ca diverse miscari mai mult sau mai putin de eliberare din Africa adoptasera pe post de “imnuri” piese ale lui Marley. Singleurile sunt in ordine cronologica, prima parte continand piesele punk, pentru ca apoi sa se treaca treptat prin varietatea de sunete abordate de trupa in decursul carierei sale. Piesele de pe primul album, desi sunt piese punk, sunt mai conventionale in structura decat cele de la Sex Pistols, dar la fel de energice. Piese precum Tommy Gun (o piesa anti-razboi) sau Complete Control (despre liberatatea artistica) scot in evidenta calitatile chitaristului Mick Jones si gasim aici riffuri si solouri ale sale care vor influenta alti chitaristi punk de mai tarziu. Vocea sa apare si pe unele melodii, insa este destul de anosta in comparatie cu inconfundabila voce usor ragusita, dar convingatoare a lui Joe Strummer. Bankrobber este o piesa 100% reggae, un punct final al unei directii abordate odata cu piesa White Man (In Hammersmith Palais) de pe primul album. Si The Call Up, o piesa foarte interesanta, are vagi ritmuri jamaicane ascunse pe sub o atmosfera oarecum stranie si versurile impotriva serviciului militar. Piesele rap, cantate cu instrumente insa, sunt The Magnificent Seven si This is Radio Clash, prima avand o linie de bass ce duce cu gandul la funk, iar cea de-a doua incluzand instrumente noi si sugerand foarte bine spiritul rebel Clash. Ambele poarta amprenta distinctiva a celor patru membri, amintind originea lor punk: ritmuri ferme de tobe, asemeni tropaitului unor soldati in uniforma, si vocea rastita a lui Joe Strummer. O piesa foarte buna este Know Your Rights - o piesa punk, dar una atipica. Should I Stay Or Should I Go este o piesa foarte cunoscuta si azi, desi, lasand la o parte infuzia de rock al anilor ’50, este o piesa cat se poate de punk.
The Singles surprinde evolutia celor de la Clash si militantismul lor de stanga, cautarea imbogatirii continue a sunetului lor si arata exact ce i-a facut sa devina adevarate legende si o reala forta muzicala. Dupa cum ar spune Joe Strummer: “this here – revolution rock”.

P.S.: Discutiile despre cat de comerciala a fost trupa asta mi se par irelevante pentru o vreme cand nu prea existau case independente in Marea Britanie. Au dat forta unei miscari si asta e ce conteaza Recunosc doar ca de la London Calling incolo au luat-o razna.

Stiluri: punk; reggae; new wave;

Punctaj: 4/5

The clash complete control