Daca Satana ar lansa un album, probabil ca ar suna precum Only Theatre Of Pain. Dar daca asta era marturisirea pe care toti crestinii zelosi o asteptau pentru a putea infiera inca o data muzica rock, ei ar trebui sa se razgandeasca. Caci acesta e ultimul album pe care sa-l iei in serios. Desi e departe de a fi inocent. Este un album destul de ciudat din mai multe motive: in primul rand albumul acesta a fost preluat in ultimii zece ani de casa de discuri Epitaph – stiu, e aproape imposibil de crezut asa ceva, dar este adevarat; in al doilea rand, albumul este unic in discografia Christian Death, datorita prezentei si contributiei valoroase a chitaristului Rikk Agnew, fost membru Adolescents. Desi goth-ul si in special Only Theatre Of Pain sunt destul de apropiate de punk, e greu sa iti imaginezi un punkist rupt din realitatea cotidiana si cazand prada fanteziilor romantismului gotic.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.
Stiluri: goth, deathrock
Punctaj: 2,5/5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu