Daca tot veni vorba de albume proaste...
Rareori se intampla ca ascultand un album sa te intristezi atat de mult incat sa iti strici ziua. Cand totusi asa ceva se intampla, inseamna ca albumul respectiv are o problema serioasa. Este si cazul noului album Against Me!, New Wave. Unele recenzii saluta noua creatie ca fiind o noua dovada de inspiratie si pasiune, o schimbare de sunet cu nimic mai prejos decat ceea ce fusese mai inainte.
Daca asculti Reinventing Axl Rose si apoi New Wave vei observa o diferenta de proportii, desi, in multe privinte, Against Me! au ramas la fel. E destul de clar ca dupa primul album, urmatoarele au urmat o cale progresiva catre mai multa accesibilitate. Searching For A Former Clarity deja avea punctele sale slabe, dar inca nu se ajunsese la dezastrul numit New Wave. Toti fanii acestei trupe doresc ceva similar cu primul sau macar al doilea album si este usor de banuit ca New Wave nu prea satisface decat poate pe noii veniti. Nu e ca si cum schimbarea ar fi un lucru rau, ar putea fi chiar un indicator al unei reale pasiuni pentru muzica. Problema e ca in cazul New Wave schimbarea e doar de suprafata. Fara ca acest lucru sa insemne ca e vorba de ceva neglijabil. Responsabil este intr-o oarecare masura producatorul Butch Vig. Gandindu-ne ca el a avut contributia sa la lansarea grunge-ului la inceputul anilor ’90, ca sa nu mai vorbim de faptul ca este tobarul unei cunoscute trupe de nivel MTV, putem sa ne intrebam ce treaba a avut el cu o trupa de folk-punk cum este Against Me!? Probabil ca este vina lui, printre altele, pentru piesa aproape post-Pearl Jam numita Animal. Ultima piesa, Ocean, e tot in aceeasi directie, doar ca in plus are niste versuri cel putin ciudate (ceva cu traiul pasnic la marginea oceanului, in jurul delfinilor si rechinilor, etc). Singurul lucru de retinut aici e vocea lui Gabel, care intr-adevar face o demonstratie de forta neasteptata. Vocea e in general singurul lucru care aproape salveaza albumul, aducand aminte vag de pasiunea care razbatea prin albumele anterioare. Vocalul canta din nou foarte bine, iar versurile sale au mesaj. Nu compune neaparat la fel de bine, mai ales cand e vorba de Stop!, o piesa de care formatia ABBA ar fi putut fi mandra.
Desi pare greu de crezut, exista si cateva piese bune pe New Wave! Ele ar fi Americans Abroad (in clasicul stil al trupei), White People For Peace (tot in stilul vechi, dar cu un sunet mai curat decat in mod obisnuit) si chiar Borne On The FM Waves Of Love, daca ignori duetul de tip MTV intre Gabel si Tegan Quin de la Tegan & Sara. Aceasta ultima piesa sufera de confuzia pe care ti-o induce intreg albumul: in ciuda duetului respectiv, reuseste sa para o piesa foarte sincera, spiritul viu Against Me! fiind evident si aici.
Ciocnirea intre vechi si comercial este vizibila peste tot. Sunt destule piese pe album care poarta amprenta obisnuita a trupei, dar care folosesc refrenuri penibile, clisee comerciale inadmisibile. Albumul, per total, suna accesibil, ca sa nu zic altceva, asta in timp ce vreo trei piese vorbesc intr-un fel sau altul despre consumerism. Ce sa mai inteleaga bietul fan din natura oarecum schizofrenica a albumului?
Recapituland, e clar ca alegerea lui Butch Vig ca producator a dus la un set de piese comerciale, ceea ce, evident nu e bine. Probabil ca de vina este si noua casa de discuri, Sire, deloc una independenta. Daca acesta este cazul, atunci putem sa suspectam ca trupa o va lua in jos de acum incolo. Daca exista un motiv pentru care albumul merita ascultat, atunci motivul este Tom Gabel. In rest, un vers din Sink Florida, Sink pare acum sa aiba mai mult sens decat avea la vremea lui As The Eternal Cowboy: “And we sink, and we drown, and what is lost can never be found”.
Daca asculti Reinventing Axl Rose si apoi New Wave vei observa o diferenta de proportii, desi, in multe privinte, Against Me! au ramas la fel. E destul de clar ca dupa primul album, urmatoarele au urmat o cale progresiva catre mai multa accesibilitate. Searching For A Former Clarity deja avea punctele sale slabe, dar inca nu se ajunsese la dezastrul numit New Wave. Toti fanii acestei trupe doresc ceva similar cu primul sau macar al doilea album si este usor de banuit ca New Wave nu prea satisface decat poate pe noii veniti. Nu e ca si cum schimbarea ar fi un lucru rau, ar putea fi chiar un indicator al unei reale pasiuni pentru muzica. Problema e ca in cazul New Wave schimbarea e doar de suprafata. Fara ca acest lucru sa insemne ca e vorba de ceva neglijabil. Responsabil este intr-o oarecare masura producatorul Butch Vig. Gandindu-ne ca el a avut contributia sa la lansarea grunge-ului la inceputul anilor ’90, ca sa nu mai vorbim de faptul ca este tobarul unei cunoscute trupe de nivel MTV, putem sa ne intrebam ce treaba a avut el cu o trupa de folk-punk cum este Against Me!? Probabil ca este vina lui, printre altele, pentru piesa aproape post-Pearl Jam numita Animal. Ultima piesa, Ocean, e tot in aceeasi directie, doar ca in plus are niste versuri cel putin ciudate (ceva cu traiul pasnic la marginea oceanului, in jurul delfinilor si rechinilor, etc). Singurul lucru de retinut aici e vocea lui Gabel, care intr-adevar face o demonstratie de forta neasteptata. Vocea e in general singurul lucru care aproape salveaza albumul, aducand aminte vag de pasiunea care razbatea prin albumele anterioare. Vocalul canta din nou foarte bine, iar versurile sale au mesaj. Nu compune neaparat la fel de bine, mai ales cand e vorba de Stop!, o piesa de care formatia ABBA ar fi putut fi mandra.
Desi pare greu de crezut, exista si cateva piese bune pe New Wave! Ele ar fi Americans Abroad (in clasicul stil al trupei), White People For Peace (tot in stilul vechi, dar cu un sunet mai curat decat in mod obisnuit) si chiar Borne On The FM Waves Of Love, daca ignori duetul de tip MTV intre Gabel si Tegan Quin de la Tegan & Sara. Aceasta ultima piesa sufera de confuzia pe care ti-o induce intreg albumul: in ciuda duetului respectiv, reuseste sa para o piesa foarte sincera, spiritul viu Against Me! fiind evident si aici.
Ciocnirea intre vechi si comercial este vizibila peste tot. Sunt destule piese pe album care poarta amprenta obisnuita a trupei, dar care folosesc refrenuri penibile, clisee comerciale inadmisibile. Albumul, per total, suna accesibil, ca sa nu zic altceva, asta in timp ce vreo trei piese vorbesc intr-un fel sau altul despre consumerism. Ce sa mai inteleaga bietul fan din natura oarecum schizofrenica a albumului?
Recapituland, e clar ca alegerea lui Butch Vig ca producator a dus la un set de piese comerciale, ceea ce, evident nu e bine. Probabil ca de vina este si noua casa de discuri, Sire, deloc una independenta. Daca acesta este cazul, atunci putem sa suspectam ca trupa o va lua in jos de acum incolo. Daca exista un motiv pentru care albumul merita ascultat, atunci motivul este Tom Gabel. In rest, un vers din Sink Florida, Sink pare acum sa aiba mai mult sens decat avea la vremea lui As The Eternal Cowboy: “And we sink, and we drown, and what is lost can never be found”.
Stiluri: punk, alternative
Punctaj: 2/5
Punctaj: 2/5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu