Din cauza de lene, pe care mi-o asum, nu o sa scriu o recenzie, ci o sa ma eschivez punand aici un filmulet. Totusi asta nu inseamna ca totul e doar o scuza, filmul nu cred ca e foarte cunoscut, E, chipurile, un film despre era punk si miscarea in Londra, desi singura trupa care apare e UK Subs. Dar e perfect pentru ca ei sunt, dupa parerea mea una din cele mai bune trupe ale valului '76-'78, sunand asa cum trebuie sa sune o trupa de punk. Mai mult de atat, piesele de aici sunt toate clasice, apare inclusiv Stranglehold.
Facut in 1979, regizat de Julien Temple (cred ca e acelasi care mult mai tarziu a facut The Filth and The Fury, documentarul despre Pistols) si menit a starni controversa. Preferata mea e Emotional Blackmail, care suna foarte precis si foarte bine. Inca un motiv pentru care sa vedeti acest scurt metraj este faptul ca in el vedeti componenta originala a trupei, formula cu chitaristul Nicky Garrat (care a ramas cu ei pana in 1981 parca, si care a revenit in ultimii ani).
Piesele se aud bine, imaginile sunt ok, trupa e energica, iar povestea e putin caricaturala, narata ca si cum ar fi un buletin de stiri de razboi, dar se pare ca asa e mai punk. Edward Tudor Pole, care a venit si la Bucuresti de curand, apare si el. Iata mai jos filmul despre UK Subs.
Daca am extins sfera peocuparilor Ceac Pac asupra cartilor, filmelor si data trecuta - prin articolul despre ce gasiti la Biblioteca alternativa - asupra locurilor din Bucuresti, era cazul sa fie incluse si alte locuri importante, mai ales prin faptul ca astazi nu mai exista, locuri care insa la vremea lor au avut un impact demn de luat in seama. Unul dintre ele este un magazin care a existat in centrul orasului cel putin 7 ani (cu aproximatie, nu stiu exact momentul in care s-a inchis).
In 1998 era tarabelor cu muzica, printre altele punk, de la romana apusese deja, desi vreo 2 chioscuri cu muzica de toate felurile mai existau inca. La universitate insa era plin de tarabe cu casete si cd-uri , in jur de vreo 10, pe ambele trotuare. Mai era una si la intrarea la metrou si in toate locurile astea puteai gasi din cand in cand cate un cd piratat cu vreo trupa interesanta, cu conditia sa nu fie obscura. Incesticideul de la Nirvana era atunci o intamplare si nu ceva ce putea fi gasit oriunde, si acela era piratat. In materie de punk trebuia sa alegi intre offspring, green day, compilatia din '91 de la Clash si Iggy Pop, cu un album care oricum nu prea avea mare lucru in comun cu punk-ul. Primul album de la ratm care se gasea si el atunci era mai punk decat celelalte (cu exceptia clash, desigur). O parte din cei care vindeau acolo stiau ca avea sa se deschida in curand un magazin cu tricouri cu trupe. Si s-a deschis, putin mai in spate si mai tarziu, un loc care parea clandestin: La parterul uneia din cladirile de la universitate, in ceva ce parea sa fie o boxa sau o debara mai mare, mic si inghesuit se deschisese Kardiac. Mai sus se afla fluturasul pe care l-am gasit, ramas de pe atunci, care poate da o idee despre ce se gasea inauntru. Peste jumate din spatiul fizic de acolo era ocupat de tricouri si hanorace cu trupe, insa treptat a inceput sa apara acolo si muzica. Evident, se gasea metal, dar si o gramada de alte lucruri, tot felul de cdu-ri si casete cu trupe de la Pearl Jam pana la Exploited. Treptat, gama stilurilor si trupelor s-a extins astfel incat spre finalul existentei locatiei iti puteai cumpara si The Cure sau Nofx. Iti puteai cumpara casete foarte ieftine, cu o calitate a sunetului proasta, dar ascultabile. Aproape toate albumele erau piratate. Nu era alt mod de a face rost muzica aceea, oricum. La un moment dat cei de acolo au facut si un catalog, tu putand sa comanzi albumul pe care il alegeai de acolo. Pe micile rafturi erau ingramadite si cateva carticele, ca cea editata in 2 volume de Cartea de Nisip despre scena grunge - Nirvana Spirit, sau ca cea despre istoria celor de la Offspring.
In 2003 locul inca mai exista, insa curand dupa a disparut.
Kardiac ramane un loc important pentru ca acolo gaseai muzica pe care nu o mai puteai gasi in alte locuri din oras. Era un loc underground din cap pana in picioare, pana la aspectul ciudat (desi acest lucru nu era intentionat probabil, ci mai degraba o consecinta a spatiului limitat si a resurselor putine).
Sambata, 02.10.2010, in Underworld vin Don Vito cu Hexen Brutal. Cu 2 zile inainte poposesc la timisoara si la Cluj. Don Vito sunt o trupa care a fost in turneu in China, canta un noise-rock foarte ritmat si foarte brusc, asemanator cu NO wave-ul vechi, iar Hexenbrutal un fel de doom metal cu clape in loc de chitari, ceea ce ii face sa sune de fapt a ceva muzica experimentala. Despre ei s-a mai scris aici: http://ceacpac.blogspot.com/2009/06/ugtm-2009-21-22-23052009.html
si aici: http://ceacpac.blogspot.com/2009/05/ugtm-2009-21-22-23052009.html
Nu mai am multe de zis in afara de ce s-a zis deja. dar nici nu cred ca e nevoie.cele doua trupe probabil vor bubui cum n-au mai bubuit multe trupe pana acum pe la noi. Sunt genul de trupe care suna intr-un fel pe inregistrare, dar care te lasa uimit in concert, prezenta scenica fiind uimitoare. De asemenea nu prea seamana nici ca stil cu multi care ne-au mai calcat meleagurile in trecut.
In concluzie, n-aveti nici o scuza sa lipsiti.
No. 3 a facut deja o recenzie pe aceasta tema, dar ceac Pac are ceva de spus. A aparut o trupa noua si se cheama Uma Swan. Au scos deja un EP si au si cantat recent in Underworld. E un soi de formatie compusa din vedete avand in vedere ca ii contine pe Alexandru de la The Bad Days Will End si Romantic Jurgen (printre altele), Peter de la mai ciudatii (pentru peisajul romanesc, cel putin) Vaduva Bob si Mircea de la Howling Saints. Intr-o situatie ca asta, cand te duci prima oara la Uma Swan, inevitabil, ai asteptari. Din fericire, ei nu le-au inselat. Te intrebi ce ar mai putea aduce nou o trupa din aria post-punk, mai ales dupa invazia internationala nefasta a "indie"/post-punk revivalului. Dar Uma vin nu doar cu combinatia inspirata de post-punk/ goth si shoegaze a la MBV ci si cu 3 instrumentisti talentati: si basul si chitara si tobele sunt misto, iar la un moment dat, ca sa nu poti sa zici "am mai vazut asa ceva!" se strecoara pe o piesa si niste clape care domina intregul peisaj. Destul despre instrumental. La voce e Peter, desi sunt multe pasaje pur instrumentale si chiar o piesa lipsita cu totul de voce. Unii dintre oamenii prezenti la concert au obiectat cu privire la voce, si adevarul e ca nu e una care sa placa tuturor. Daca nu-ti plac influentele lui Peter, cel mai probabil n-o sa-ti placa nici cum canta el. Dar timbrul si stilul sunt una, iar priceperea e alta, si el a dovedit ca stie ce face, reusind sa fie convingator. Spre exemplu a reusit sa fie suficicent de convingator pe coverul pe care l-au cantat dupa...o trupa de electronica, Death in Vegas, desi singurele versuri pe care trebuia sa le cante, cu intonatii diferite, erau "la la la". In alta ordine de idei, sa canti post-punk/shoegaze si sa iti iasa bine un cover de electronica e mare lucru, si lor le-a iesit!
Versurile erau tot ale lui Peter si aici nu stiu ce sa zic...probabil cel mai bine e sa le primesti cu umor...pana la urma e vorba doar de putina zoofilie si pedofilie, dar si despre ceva mai serios - dorinta de nestavilit. Trupa a reusit sa scoata in evidenta si talentele nebanuite ale lui Peter ca bassist, desi chitaristul si basistul au tot schombat instrumentele intre ei pe masura ce piesele se succedau. Tobele tribale m-au facut sa vreau sa ma duc acasa sa ascult Theatre of Hate, iar chitara era un zgomot dens, mare si placut.
Am asistat la o muzica pagana, ceva incantatie sinistra, si a sunat foarte bine.
Dar No. 3 zicea in recenzia proprie ca scena goth bucuresteana a fost cea care a primit trupa in sanul ei. Dar care scena? Exista in Bucuresti ceva care se poate numi scena, fie ca e vorba de scena punk, post-punk sau goth? Ca sa lamurim termenii, prin scena se intelege aici un grup de trupe care sa concerteze periodic, o retea de baruri care sa sustina efectiv trupele care vor sa cante si un public suficient cat sa se poata tine concerte regulate. Din punctul meu de vedere, singura scena in Bucuresti, o au metalistii. Ei au fost intotdeauna suficient de multi pentru ca aici sa se poata tine concerte atat in cluburi cat si pe stadioane. N-as zice ca avem o scena goth sau punk, sau de alt tip. Pana la urma, un concert cu 30 de spectatori nu e cine stie ce. A nu reusi sa depasesti suma asta la majoritatea concertelor da de gandit. La Uma Swan, de fapt, numai o parte din oamenii prezenti veneau din zona goth. Cum se face ca lumea nu vine la concerte desi intrarea este de obicei la un pret acceptabil? Multa lume spune ca asculta punk si totusi asta nu inseamna public mai mult la concerte. La fel, multa lume spune ca stie Joy Division, poate pentru ca da bine sa stii asa ceva, dar post-punk-ul, ca si "scena" goth raman saracite de oameni cand vine cate o trupa pe aici. Parea pentru o vreme ca exista o scena punk, cam pe vremea cand se deschisese Underworld prima data, la Kogalniceanu. Barul isi asumase responsabilitatea reprezentarii udnergroundului si cel putin in perioada de inceput erau pana la 3 concerte pe saptamana. Fusese o perioada extraordinara, pentru ca pana atunci capitala fusese moarta si brusc aveai unde sa mergi si o gramada de trupe de vazut.
Ascultatorul de muzica din ziua de azi e un om ciudat: zice ca-i place o anumita muzica, dar nu vine sa o asculte, sa vada o trupa, sa incerce ceva nou. Altii din pacate, nu au depasit inca atitudinea de tipul "daca am de ales intre bere si concert, ma simt nevoit, cu regret, ce-i drept, sa aleg berea". Ar mai fi categoria, similara de pusti care sunt "revolutionari" pana la un punct, dupa care hotarasc ca e timpul sa treaca la drum'n'base, pentru ca de fapt nu sunt nimic altceva decat parte din turma care alearga dupa ce e la moda maine.
Un alt fapt ciudat e ca anumite stiluri sunt aproape necunoscute la noi: noise-rock, shoegaze sau indie. Indie nu se pune, pentru ca invazia de trupe dragute care isi spun asa nu au de fapt nici o legatura cu indie-ul. Indie era o eticheta pentru trupele care deviasera de la punk mai mult sau mai putin si care se aflau la case independente. Sunetul a evoluat in timp, dar a pastrat ceva din caracteristicile initiale si principiile initiale. De ce starea de fapt este cea de fata? Poate cineva sa raspunda? Ceea ce pare clar insa este ca nu se poate vorbi la noi de scene, in contextul unei comoditati alimentate de bere si lene.
Cine ar fi crezut ca pe langa Flipper a existat si Flipper Jr.? Nu e o gluma, si probabil nu e nici o referire subtila la Dinosaur Jr. (care initial se numisera, simplu, Dinosaur, dumnezeu stie de ce), dar este o referire intentionata la Flipper. Cei din urma erau una din trupele de hardcore din anii '80, dar erau mai lenti si mai zgomotosi, enervand astfel cu placere publicul de la concerte. Caracteristicile acestea au facut ca ei sa fie inclusi in tabara noise-rock si prin albumul lor clasic Generic, precum si prin faptul ca erau una din trupele preferate ale lui Kurt Cobain, au ramas in istorie. Krist Novoselic de la Nirvana canta acum cu ce a mai ramas din Flipper (vocalul a murit cu mult timp in urma). Celor de la Flipper le palcea sa fie abrazivi si murdari in stilul Stooges, iar Flipper Jr. nu au fost mai prejos. "Trupa", sau mai bine zis ansamblul-vocal instrumental, a existat, din cate se pare, in 1991 in cadrul unui concert Jesus Lizard, unii dintre greii noise-ului. Locul exact in care au cantat e neimportant avand in vedere ca nici unul dintre noi de pe aici nu cred ca merge prea des prin barurile americane. Componenta a fost urmatoarea: King Buzzo de la Melvins, bunicii sludge-rockului si pionieri grunge (el avea sa cante din nou coveruri Flipper doar putin mai tarziu cu Melvana, o alta trupa formata cu ocazia unui concert); David Yow, vocalul de la Jesus Lizard si, in prealabil, Scratch Acid; si Mike Watt, basistul extraordinar de la Minutemen, fIREHOSE si nu in ultimul rand Stooges in varianta post-2003. In privinta tobarului, unele surse mentioneaza numele lui Dale Crover de la Melvins. S-au cantat coveruri dupa Scratch Acid si Flipper, desi nu toate melodiile sunt descifrabile, iar altele nu au notate numele. Problema cea mare este calitatea sunetului. Se pare ca Steve Albini ar fi fost in acea seara responsabil de sunet, dar probabil ca inregistrarea de fata este facuta neoficial si de aceeea se aude asa de prost. In Concluzie, piesele merita pentru ineditul pe care il reprezinta - acei oameni intruniti pentru a canta piesele acelor trupe, din pacate calitatea proasta a sunetului ma face sa declar ca albumul este numai pentru fanii inraiti Flipper/Scratch sau pentru oamenii din cale-afara de curiosi. Flipper Jr. se gaseste foarte usor cu un search, pe site-uri de tipul mediafire.
Pana acum pe aceast pagina nu s-a pus la dispozitie spre descarcare decat o piesa, iar acum se va face inca o exxceptie si se pun la dispozitie inca doua.
Dupa cum s-a spus clar in articolul anterior, nu toate trupele de no wave au incaput pe compilatia No New York. Cele care nu au fost primite nu erau insa mai proaste, iar dovada este aici. Red Transistor era una din acele trupe care nu a incaput, dar a fost luata initial in considerare. Cu siguranta asta a contribuit la faptul ca trupa nu a scos decat 2 piese in cariera sa. Ca si Rosa Yemen, Red Transistor sunt un mic giuvaer uitat complet. E No wave, dar mult mai coerent si mai muzical, dar este in acelasi timp si precursor al noise-rockului. E abraziv, primitiv, uneori latrat mai degraba decat cantat si uneori atat de repetitiv ca seamana cu Crime - pe Not Bite nu se aude altceva decat versul "Not bite" repetat la nesfarsit. Cele doua piese sunt piese aparent de amatori, lasand impresia ca nu prea stiu ce ar trebui sa faca - tot pe Not Bite vocea incepe zicand "la la la la la la la la" imitand chitara, si continua asa o buna bucata de vreme, pana cand intra in nu mult mai inspirata repetitie mentionata mai inainte. We're Not Crazy e un titlu ironic, nu de alta dar piesa pare chiar mai sarita de pe fix decat cealalta.
Ca sa nu o mai lungim inutil, iata piesele mai jos, piese care ar trebui sa placa. Sunt incisive si oricum cine zice ca amatorismul nu suna bine?!
Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.
No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.
No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.
No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).
Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.
Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.
Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.
Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.
Imaginea undergroundului american din anii '80 nu ar putea fi completa vreodata fara cei de la Replacements. Sigur, ei ar putea fi mai degraba tinuti minte ca precursori ai alternativului din anii '90. Ascultandu-i devine clar de unde s-au influentat Nirvana pe albumele post-Bleach. Ei bine, ambele idei sunt indreptatite. Prezenta acestei trupe pe Ceac Pac se justifica pentru ca trupa asta a fost foarte influenta la vremea ei, iar albumele sale, cel putin pana la ultimele, au fost cu adevarat marcante. Pe langa asta trupa e renumita pentru betiile interminabile, datorita carora de multe ori nu-si puteau duce concertele pana la capat. Trupa a avut o evolutie graduala, de la hardcore pana la alternativ, dupa care s-a destramat, in 1991. Albumul prezentat aici se inscrie la jumatatea traiectoriei trupei, atat cronologic cat si stilistic: Tim prezinta trupa care a renuntat deja la hardcore-ul primelor albume, dar care nu a ajuns nici trupa accesibila de mai tarziu. De fapt, intre noi fie vorba, Replacements sunt inadaptatii perfecti: ei nu au descoperit niciodata faima unei trupe comerciale nici dupa ce au semnat cu case mari de discuri si si-au metamorfozat muzica in ceva mai curat si mai placut urechilor. Tim deci are ceva din melodia zilelor tarzii, fiind un fel de precursori ai sunetului alternative, dar pastreaza energia si pathosul undergroundului, si originea lor inca e simtita. Cel mai bun exemplu, poate cea mai cunoscuta piesa a lor - Bastards of Young - este strigatul celor ce nu se simt acasa nicaieri, din toti plamanii, oarecum cu mandrie sau cu acceptare, si cu pesimism ("God, what a mess"), dar in orice caz cu o energie pura, inconfundabila. Piesa a beneficiat si de un videoclip considerat anti-clip. E postat pe ceac pac asa cil puteti cauta mai jos si veti intelege ce zic. Schimbarea insa nu se produce pe acest album. Let it Be, albumul precedent, combina piesele punk, cu influente de hard rock abea simtite pe una din piese, cu alte piese melodice, unele chiar cu clape, iar altele intr-un stil apropiat de folk. Pe toate acestea, iese in evidenta vocalul Paul Westerberg, care dupa 1991 si-a inceput cariera solo. Vocea sa, plina de energie si plina de emotie a influentat numerosi alti oameni si probabil este sursa acelui entuziasm debordant de care dau dovada primele albume de la Against Me!. De altfel cei din urma au facut un cover dupa Bastards of Young pe o compilatie tribut. Lucrurile astea sunt in mare, valabile si pentru albumul Tim. Ei seamana cu amicii lor Husker Du. Alaturi de Bastards of Young, cea mai memorabila si reusita piesa e Left of The Dial, o oda inchinata posturilor de radio independente (acele "college radio", care pentru noi sunt o notiune cam vaga) si, mai subtil, o declaratie de dragoste a lui Westerberg pentru membra unei alte trupe. Cele doua piese, singure, stabilesc reputatia trupei: e un sunet care descrie acea zona muzicala non-mainstream la fel de bine ca Pixies sau Husker Du in perioada mai tarzie, sau chiar Meat Puppets pe vremea cand erau la SST.
Ceea ce fac Replacements in mod stralucit este sa combine mai multe influente fara sa compromita muzica. Kiss Me on The Bus, are ceva din rockabilly, insa infuzia e bine ponxderata, iar piesa e optimista si copilaroasa (titlul spune tot). Hold My Life seamana mai degraba cu piese de genul Left of The Dial. Little Mascara e o piesa destul de soft, "balada", cum ar zice unii (haha). dar refrenul pare cantat cu inima in gat asa ca e greu sa-i rezisti. Ca si in alte piese, pe aceasta, Westerberg isi scoate trairile la vedere, dar asta e un lucru care se simte, nu unul pe care il declara. Here Comes a Regular inchide albumul si e o piesa pentru zilele ploioase, melancolice de duminica, cantata doar de Westerberg cu chiatara sa si un vag sunet de clapa in spate. Swinging Party de asemenea cauta sa atinga o coarda sensibila. I'll Buy e o piesa ok si atat. Lay it Down Clown si Dose of Thunder reprezinta o intoarcere la piese putin (am zis putin) mai ritmate si fortoase, dar nu-mi plac din cauza senzatiei vagi de hard rock cu ceva ramasite de punk pe care mi-o lasa.
Tim este un album reprezentativ pentru o epoca si un tip de muzica. E departe de perioada hardcore a anilor '80, dar inca prea murdara, prea sincera si independenta in spirit ca sa fie ceva accesbil unui mare numar de oameni. Vine totusi cu altceva decat ceea ce oferea hardcore-ul, deja mult limitat. Replacements au fost una din acele trupe care probabil au dorit sa depaseasca constrangerile unui gen de muzica precum punk-ul., ramanand insa tributari lui. Westerberg are o voce care te poate impresiona si e un vocal extraordinar. ca in cazul multelor alte albume, s-au inregistrat mai multe piese decat apar pe album, unele fiind pastrate si incluse pe altele mai tarzii. Amgasit un demo din inregistrarile pentru Tim, piesa care este preferata mea de la ei - Can't Hardly Wait. Ea apare mai tarziu pe Pleased to Meet Me, un album mult mai accesibil si intr-o forma modificata, inclusiv la capitolul versuri. Cautati variantele acestor piese, mie imi plac pentru ca, deja e clar, nu pot rezista stilului vocal mai sus mentionat, bazat pe transmiterea emotiilor mai dergraba decat ideilor...e ca si cum nu ti-ar placea Bob Dylan dar iti place sinceritatea brutala cu care spune lucrurile.
Inapoi cu un articol despre Biblioteca alternativa, din moment ce e o sursa de materiale legate de muzica, materiale greu de gasit altfel. Dupa cum am mai mentionat in recenzia cartii Era Punk, pe care am gasit-o acolo la biblioteca, spatiul respectiv este dedicat incurajarii explorarii critice a diverselor teme, iar literatura care se gaseste acolo reflecta acest lucru. Cu alte cuvinte, poti gasi carti de antropologie, sociologie, despre feminism, ba chiar si beletristica, materiale despre anarhism, despre summitul pentru schimbari climatice Cop 15, uneori si abtibilde cu Chuck Norris si nu in ultimul rand fanzine. Fanzinele ne intereseaza in primul rand aici. Ele sunt pe teme foarte variate si am fost surprins sa gasesc inclusiv unul despre medicina alternativa. Cat despre cele cu muzica, puteti gasi mai multe din afara..unele grecesti chiar, scrise partial in greaca, partial in engleza. Un alt fanzin strain este dedicat miscarii riot grrrl, inclusiv cu un ghid pentru cei care vor sa faca muzica si au nevoie de sfaturi DIY. Cele mai interesante insa mi se par cele 3 fanzine romanesti Gluga Neagra (Timisoara), Woah! (Iasi) si By Any Means (Bucuresti). Cei cu initiativele au reusit sa scoata mai mult de un numar si asta nu poate fi decat un semn bun. Ce e interesant e ca nu e vorba doar de muzica in paginile acestor reviste. In Woah! era spre exemplu un articol despre Masa Critica din Iasi (stiti voi, marsul ala cu biciclete), iar intr-o alta revista erau cateva pagini despre manifestatia impotriva Noua Dreapta de acum vreo 3 ani (nu mai tin minte exact). Toate fanzinele acestea nu sunt doar variante underground la Sunete, ci sunt in primul rand motivate de convingeri, in primul rand fiind vorba de etica DIY. Despre numarul 3 al zine-ului, pe care nu l-am gasit acolo, se spune: "o mini-culegere de articole pe subiecte sociale interesante, spunem noi, si anume dreptul la avort raportat la biserica, scolile si media electronica si efectul lor asupra copiilor si adolescentilor, hiperconsumerism. Si, ca intotdeauna (haha ca in numarul 2 de fapt) cateva naratiuni/prezentari/feedback-uri ale evenimentelor si proiectelor autonome, sau pur si simplu creative si dragute, de pe la noi". Aceste fanzine urmaresc sa educe oamenii, fie ca e vorba de punkisti sau asa-zisi hardcoristi (fani dodiez, cum ar zice Woah!). Spre deosebire de Ceac Pac, fanzinele astea au interviuri, ceea ce ma oftica, dar poate voi schimba asta in viitorul apropiat. In rest, in general e vorba de biografii de trupe. Gluga neagra din TM merge mai departe de atat si include si adevarate editoriale inainte sa treaca la recenzii si interviuri. Eu am fost multumit ca am gasit prin toate zine-urile astea cate ceva despre Orchid si Saetia dar By Any Means aveau intr-unul din numere si o istorie a crust-ului si asta mi s-a parut interesant desi nu ascult genul asta decat pe-ici-pe-colo. Eu credeam ca avem pe aici istorici ai genului, dar articolul respectiv era preluat din-afara. Fara indoiala insa, merita citit.
Ce mai este interesant este ca se proiecteaza si filme aici si unele dintre ele sunt despre muzica. Am vazut pana acum Jubilee - un film artistic a carui violenta si tema aduc aminte de portocala mecanica, si care incearca sa descrie uneori metaforic explozia punk din 1976 din Anglia - si Afro Punk - un film despre negrii din America implicati in scena punk. Probabil ca cine cere poate si primi filmele astea pe un cd sau ceva de genul.
Nu intentionam sa trec in revista absolut tot ce se gaseste la biblioteca despre muzica. Despre carti am scris mai inainte. Sunt mai multe zine-uri acolo decat am mentionat eu dar mi-ar fi luat destul de mult sa le citesc pe toate. Biblioteca alternativa, desi e tanara, e surprinzator de bine dotata asa ca nu aveti de ce sa va faceti griji ca n-o sa gasiti mare lucru pe acolo. Poate ca ar fi nevoie de fanzine care sa spuna istoria stilurilor importante de muzica, dar mai profesionist decat o face cartea lui Big.
Urmeaza un articol despre Replacements, pentru ca cel despre no wave imi ia mai mult decat am crezut si m-am apucat de rpea multe deodata. Asa ca nu fiti nerabdatori, nu stau degeaba. Cine vrea interviuri sa ridice mana mai jos.
Se pregateste un material, deci stati cu urechile ciulite, pana atunci ins avem ceva noise-rock. Sunt Zeni Geva, japonezi, si dupa cum se stie japonezii sunt extremi, indiferent ce canta (fie ca e vorba de noise-rock, fie ca e vorba de punk sau chiar psihedelic). Piesa asta este de pe albumul Freedom Bondage, scos la Alternative Tentacles (da, stiti a cui e casa) in 1995. Se poate observa o puternica influenta de metal, dar lucrarea ramane totusi in limitele noise-ului.
Suspectez ca o parte din publicul cititor ar dori mai mult punk adevarat si nu tot felu de mutanti ai sai cu care m-am obisnuit si poate v-am obisnuit.
Asa ca de data asta avem Dirt intr-o recenzie mai simpla si mai subiectiva ca altele, din pacate. Daca va plac Crass sunt doua variante: fie or sa va placa si Dirt pentru ca suna cam la fel, fie or sa vi se para banali tocmai pentru ca seamana cu Crass si nu prea au nimic in plus, ba chiar au cate ceva in minus. Sunt multe asemanari de mentionat, poate chiar prea multe: cantau pe la inceputul anilor '80, erau in aceeasi gasca cu trupele de la Crass Records, aveau cam acelasi stil estetic, si copertile de album fac evident acest lucru; aveau aceeasi formula cu doi vocali (ok, de fapt in Crass au cantat mai multe vocaliste, dar vreau sa zic ca e acelasi model), unul tip, altul tipa, desi tipul nu avea charisma lui Steve Ignorant si zbiera cam la fel cum as face-o si eu probabil, nimic mai mult. Vocala are insa o voce cu adevarat punk, old-school in stil britanic, sfidatoare si instigatoare, asa cum ar trebui sa fie; nici piesele nu difera prea mult de ceea ce aveau de oferit Crass, cu diferenta ca renunta la experimentalismul celor din urma. Sunt ceva mai zgomotosi decat Crass si asta uneori suna mai bine. Nu in ultimul rand, ambele trupe erau sustinatoare Animal Liberation Front, ceea ce probabil inseamna ca erau si vegetarieni.
Acum m-as indrepta catre ceea ce pentru mine este adevarata problema. Desi trupa nu a scos prea multe albume, ceea ce avem aici, discografia completa, e mult prea mult. Sunt din cate stiu 2 albume care alcatuiesc aceasta discografie si deci, in total, 60 de piese. Chiar daca trupa are un numar de piese bune, sa asculti 60 de melodii care suna toate cam la fel si care oricum seamana cu ce au scos si alte trupe mi se pare obositor si plictisitor. Imi place trupa, dar recunosc ca nu am ascultat nici macar jumate din total.
Am fost placut surprins de primele piese pe care le-am ascultat de la ei totusi. In special Mother si Ripper merita cautate si ascultate. Ele arata ca trupa asta, in ciuda ferocitatii sale, este ceva mai mult decat o trupa de oameni care canta doar 1-2-3-4, 1-2-3-4 si atat. Cele doua au linie melodica inspirata, fara sa cedeze din intensitate. Belfast, Another Filled Hole si un cover dupa House of the Rising Sun suna si ele bine.
In concluzie, Dirt sunt o trupa de punk ca la carte: in primul rand britanica, din al doilea val de punk, fara compromisuri, si fara derapajele inspre street punk sau crust care mie nu prea imi plac. Unii spun ca asta e o trupa de crust sau chiar hardcore. Recunosc, ca o exceptie de data asta, ca nu ma intereseaza toate aceste categorisiri in cazul asta, din punctul meu de vedere, trupa reprezentand in cel mai inalt nivel stilul punk pur. Punk si atat. E drept, trupa este militanta, anarhista. Dar atat merita sa spun. In rest, veti putea gasi asemanari cu alte trupe vechi precum Crisis, sau chiar Siouxsie and the Banshees in prima lor etapa (in cazul lui Mother), nemaivorbind de Crass. Daca pe ei nu i-ati ascultat pana acum, atunci ati facut o greseala care cu siguranta va lasa urme. Lasati totul balta si mergeti si gasiti-i pe ei intai (ar fi prea multe de spus acum, dar Penis Envy si Stations of the Crass ar fi locuri de inceput), arhetipul si cea mai cunoscuta trupa de anarho-punk.
Anul acesta pe 21 si 22 mai va avea loc festivalul underground din timisoara, ajuns deja la a 13a editie, ceea ce il face un festival cu traditie. Din cate imi dau seama in momentul acesta, este si cel mai vechi din tara. In apararea festivalului, pentru ca stiu ca in ultimii ani reputatia sa avusese de suferit, pot spune ca editia de anul trecut a fost extraordinara (vezi recenzia din luna iunie, parca). Evenimentul a reusit sa isi pastreze spiritul - si manifestul spune destule despre asta - si stilurile. Va fi deci punk, post-punk, noise, industrial si experimental si alte chestii intre. Ideea e ca aici se pot vedea trupe straine (in mare parte) care nu pot fi vazute cu alta ocazie in tara. Si doar pentru ca noi in romania n-am auzit de ele nu inseamna ca nu sunt bune. Despre una din trupele romanesti care va canta acolo (The Bad Days Will End) gasiti recenzia din octombrie-noiembrie. Pretul biletului va fi din nou, presupun, accesibil.
- Avand in vedere ca gluga neagra organizeaza si anul acesta evenimentul, puteti asculta trupele care vor veni si gasi mai multe informatii aici, pe site-ul lor: http://gluganeagra.ro/
- Sau, puteti intra aici, unde puteti vedea afisele editiilor din alti ani si sa dati si peste unele din trupele de anul asta: http://www.myspace.com/ugtmfestival
P.S.: Partea buna e ca pe langa festival va mai avea loc un concert cu o zi inainte, care merita si el prins, cu From The Depths( cu membrii mai faimoasei Catharsis) si Pavilionul 32, o trupa scumpa la vedere.
Trupa de goth britanica, mai mult in sensul Southern Death Cult decat Sisters of Mercy. Nu-s cine stie ce, dar piesa Promised Land (are si clip) si inca vreo cateva sunt ok. De fapt problema e ca asta e o compilatie si ai prea multe piese de ascultat si asta poate fi o problema daca nu esti foarte entuziasmat si n-ai rabdare.
Cautam un pretext sa postez coperta albumului, care-mi place destul de mult. Vocalista a format Ghost Dance ulterior.
Incep postarea asta de la observatia ca uneori scenele care se pretind progresiste, revolutionare, care pretind ca reprezinta o schimbare, pot fi tocmai opusul - rigide si intolerante, clasificand orice abatere de la norma ca fiind compromis sau "prostii". Poate ca fiecare din noi are tendinta sa absolutizeze ceea ce ii place mult din cand in cand, dar ar trebui sa ne aducem aminte tot timpul ca astfel de lucruri vin in contradictie, poate, cu propriile noastre principii, si ca nu vrem sa devenim oamenii de care ne ferim. Pun din nou filmuletul din punk attitude, de data asta partea importanta e ceva mai incolo. Rabdare!
P.S.: ascultati Chickenshit Conformist de la Dead Kennedys (poate si Anarchy for Sale)
Cand capitalismul si democratia (cel putin asa am invatat de la televizor ca traim) se infiintasera deja in Romania de ceva vreme, se facuse deja simtita nevoia unor surse informative despre punk. Cortina de fier cazuse de destula vreme si nu mai existau restrictii in ceea ce priveste informatia, dar Romania era departe de vest si resursele putine. Punk-ul, intr-o forma sau alta se infiltrase deja in tara, dar daca vroiai sa citesti, sa afli mai multe despre cum e in afara, nu prea existau carti despre asta. Exceptie facea poate cartea Nirvana Spirit, despre care poate o sa scriu cu alta ocazie. Pe scurt, cartea respectiva deborda de informatii luate de pe internet si din reviste de muzica din afara despre tot ce avea macar vaga legatura cu grunge-ul. Deci, se intelege, si despre punk. dar abea in 2003 a aparut cartea lui Ioan Big, numai si numai despre punk.
Cartea asta este jalnica. DAR merita rasfoita. Sa ma explic: Era Punk este impartita in partea scrisa de Big, cu biografii de trupe si propria sa explicatie introductiva si in partea de marturii adunate de la diversi mai autorizati in domeniu, critici muzicali si pasionati cunoscuti. prima parte este o escrocherie. Big plagiaza, traduce direct de pe siteul allmusic si nici macar nu isi bate capul sa schimbe formularile frazelor pe care le fura. Ma opresc la doua exemple, nu e cazul sa fac inventarul tuturor furturilor lui: Allmusic-ul scrie despre urmatoarea trupa, ca "Joy Division became the first band in the post-punk movement by later emphasizing not anger and energy but mood and expression", iar Ioan Big spune despre Joy Division ca au fost "prima trupa din miscarea Post-Punk ce a pus accentul pe stare si expresie in detrimentul furiei si energiei dezlantuite"; apoi, cand vine vorba despre Fugazi, asemanarea e si mai izbitoare - "If history is kind to Fugazi, their records won't be overshadowed by their reputation and methods of operation". "Daca istoria Rock-ului ar fi blanda cu FUGAZI, muzica lor nu ar trebui sa fie pusa in umbra de reputatia si de metodele lor de operare", spune, chipurile, Ioan Big.
Prima parte a cartii poate fi interesanta doar pentru cine are nevoie de o introducere in punk, fiind acoperite o gramada de trupe si stiluri ale punkului, inclusiv trupele de proto-punk de genul Television, MC5, Stooges sau New York Dolls. Partea de istorie a muzicii rock este de asemenea interesanta, si poate fi recomandata, nu de alta, dar probabil e furata din niste surse de incredere. Jalnic, dar util.
A doua parte contine acele marturii subiective despre care vorbeam. Ele sunt importante tocmai pentru ca sunt subiective, pentru ca iti arata ca de fapt punk-ul ca fenomen istoric poate fi inteles in diferite feluri si ca in Romania el a avut o forma de manifestare unica. In plus iti arata cum generatiile anterioare au privit sau au inteles punk-ul, o fereastra catre punk asa cum nu l-am vazut. Ca bonus sunt texte despre rock sub dictatura (celebrii Plastic People of the Universe), recomandari care acopera toate stilurile legate in vreun fel de punk si o scurta istorie a skinheazilor.
Pe scurt, Era Punk este o carte neserioasa scrisa de un hot, dar este valoroasa pentru ca nu prea avem multe scrieri de acest fel. N-as spune ca este indispensabila: poti sa nu o citesti, dar poate afli ceva interesant rasfoind-o (cum ar fi faptul ca ca poti identifica elemente ale punkului mergand inapoi in timp pana la Elvis, lucru cu care sunt de acord.
Nu merita sa dai bani pe cartea asta, dar o poti gasi la nou infiintata Biblioteca alternativa din Bucuresti. Ea a fost deschisa cu scopul de a furniza scrieri la care poate nu te-ai gandit pana acum sau pe care poate nu le gasesti in alte parti, pe subiecte uneori mai putin discutate: acolo gasesti carti despre feminism, despre anarhism, carti de sociologie, chiar si beletristica, fanzine adunate din tot felul de tari pe tot felul de subiecte (inclusiv muzica). Chiar daca nu esti in mod special interesat de unul din subiectele astea, tot te poti pierde usor printre materialele interesante adunate acolo. poti chiar sa imprumuti ceva de acolo sau sa completezi colectia, daca ai spirit de initiativa. In dreapta e linkul catre siteul lor. Da click.
Ma intorc la seria de albume clasice, dupa cum am promis in postarea despre The Jesus and Mary Chain. Doar ca acum va fi vorba mai degraba despre o trupa clasica decat despre un album clasic. Nu de alta, dar daca ar fi fost vorba de album clasic, probabil ca aici ar trebui sa apara Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Albumul de fata merita sa fie aici totusi, pentru ca e mai putin cunoscut, fiind o compilatie postuma si pentru ca contine piese inclusiv din perioada Fresh Fruit. In plus, e o ocazie de a afla de ce era trupa asta asa misto. Plus, piesele sunt destul de diverse, ceea ce il face destul de interesant si e probabil albumul meu preferat de la ei. Am facut rost de caseta pe care o am acum prin 2001 (aproximativ) si habar nu aveam atunci ca exista ceva care se numea hardcore, stiam doar ca ei erau una din trupele cu adevarat tari de punk. Ceea ce e adevarat. Punkistii de atunci care imi dadeau sfaturi cu un aer putin superior (in mod amuzant, chiar si cei mai "nazisti") mentionau intr-una doua trupe pe care daca nu le ascultai erai fraier: Toy Dolls si Dead Kennedys. Ideea asta era atat de des repetata ca pana si unul sau doi din cei care nu ascultasera respectivele trupe repetau fara sa stie ce zic aceleasi nume: Toy Dolls si Dead Kennedys. Nu stiu de ce astea doua mergeau impreuna, din punctul meu de vedere nu prea seamana. Toy Dolls nu mi-au placut niciodata asa ca o sa trec mai departe.
Dead Kennedys au fost una din vechile trupe de hardcore, formata in 1978 si contemporana cu "hardcoristii" Black Flag, Circle Jerks, Minor Threat, Bad Brains, Misfits, Flipper si altii. Desigur, astazi multa lume intelege prin hardcore trupe de genul Madball, Hatebreed sau chiar Biohazard si eventual le considera pe celalate ca fiind "punk". Asta este o confuzie ce se face des. Hardcore-ul este punk. De altfel eticheta corecta este "hardcore punk". O enciclopedie de prin anii '90 (am uitat numele) nota in dreptul cuvantului 'hardcore' faptul ca termenul desemneaza orice latura extrema a unui stil de muzica. In felul asta avem hardcore punk, ca varianta mai dura de punk , dar si hardcore rap spre exemplu.
Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.
Daca vrei o alternativa la toate lucrurile astea urate, atunci solutia ar putea fi Dead Kennedys, o trupa situata pe pozitii total opuse. Criticand tot, de la regimul politic si companiile-gigant pana la diverse chestiuni sociale si apoi pana la atitudinea macho si cea materialista sau cinica a contemporanilor sai ca moduri de viata, DK au aparut ca niste radicali in favoarea eliberarii individuale (vezi filmuletul de mai jos despre anarhism), cu implicatii anarhiste evidente. Cu toate astea ei nu au fluturat niciodata steagul negru, fiind ceva mai degajati si cu chef de gluma decat mult prea rigizii si seriosii Crass, peste ocean. Au fost totusi mai sinceri si mai directi decat stangistii de la Clash (nu ca astea doua trupe nu sunt remarcabile fiecare in felul ei). Stilul lor a atras atentia cercurilor conservatoare americane si in final, un proces in instanta, care a avut efectul de a distruge trupa pana la urma, dar si de a-l radicaliza si motiva mai mult pe Jello Biafra, a carui cariera a devenit si mai prolifica dupa acest moment.
Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.
Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).
In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.
Stiluri: punk; hardcore
Nota: 5/5
Recomandari: doua filme documentare - American Hardcore si Punk Attitude
Prin 1983 Joe Strummer de la Clash a regizat propriul sau film, numit Hell W10 (titlul se refera la o adresa din Londra). Este vorba de un film mut cu gangsteri, cu membrii trupei in diverse roluri: Paul Simonon in rolul principal si Mick Jones in rolul gangsterului sef si Joe Strummer ca politist. Filmul merita pentru coloana sonora. Se pare ca initial Mick Jones se apucase sa compuna piese pentru ea, ceva mai apropiat de rap. Strummer n-a fost multumit insa. Majoritatea pieselor sunt instrumentale si sunt variante diferite ale unor piese ce pot fi gasite pe albume si compilatii, sau piese de pe Sandinista. Absenta vocii te lasa sa te concentrezi asupra riffurilor de chitara si ritmurilor de bass care pulseaza mai tare decat pe variantele cunoscute ale melodiilor. In concluzie filmul ofera o colectie bunicica de dub-rock plus ocazia de a-i vedea pe cei de la Clash in ipostaze inedite.
Hell W10:
(La nevoie, pot trimite filmul de 300 MB persoanei care lasa un mesaj aici)
Pe 30.12.2009 a murit Rowland S. Howard, chitaristul de la Birthday Party, printre altele. Daca treci de urletele lui Nick Cave, poti auzi chitara aceea speciala a lui Howard.
A doua recenzie din seria mai jos amintita, o alta trupa al carei nume e format din parti din numele trupelor ce o compun. Melvana inseamna o intalnire pe scena, la un concert din 1992 a celor de la Melvins si Nirvana, mai exact Buzz Osbourne de la Melvins si Krist Novoselic si Dave Grohl de la ceilalti. Cine sunt Melvins? Pai, una dintre primele trupe de grunge, inspirata in aceeasi masura de Black Flag si Black Sabbath, si sa nu uitam, de Stooges. Cu toate astea, de-a lungul istoriei au sunat mai mult a heavy decat a punk .Sunt printre pionierii sludgeului si acum activeaza la Ipecac, casa de discuri a lui Mike Patton de la Faith No More, cu care Buzz imparte si trupa Fantomas. S-ar putea sa-i stiti dupa ultimele doua albume pe care le-au facut impreuna cu Jello Biafra de la Dead Kennedys. Oricum, vocalul a fost cel care l-a dus pe Kurt Cobain la un concert Black Flag, acel moment deja cunoscut, cand cel din urma a hotarat sa-si faca o trupa, imrpesionat fiind de ce a vazut. Si mai tarziu, Cobain era cel care avea sa produca Houdini al celor de la Melvins.
Melvana fac doua coveruri dupa Flipper, una din trupele preferate a lui Cobain (oricine a vazut tricoul lui din concertul unplugged stie asta): Sacrifice si Way of The World. Flipper au fost una dintre trupele mai ciudate de hardcore, mergand spre noise-rock. Ca fapt divers, Krist Novoselic acum canta cu ei.
EP-ul e mai mult o curiozitate decat ceva bun, piesele nu se ridica la nivelul versiunilor originale si nici sunetul nu e cine stie ce. Dra daca puneti mana pe el, n-are nimic.
Prima din o serie de doua postari cu albume obscure ale unor trupe cu membri din alte trupe cunoscute. Este cazul aEP-ului de fata, semnat de Minuteflag. Asta inseamna o super-trupa, rezultata din intalnirea in studio a celor de la Minutemen cu Black Flag. Albumul e inregistrat cu relativ putin timp inainte de moartea lui D Boon de la Minutemen. Pe scurt, trupele s-au intalnit in studio intamplator si au decis sa faca ceva impreuna. Au decis, de asemena sa nu lanseze inregistrarile pana cand cel putin una dintre trupe se va desparti. Aveti ocazia aici sa ii auziti impreuna pe doi din cei mai talentati instrumentisti ai undergroundului american - Greg Ginn si Mike Watt. 4 piese jazz-punk, unele instrumentale, altele cu henry la voce, nu foarte diferit de - dar mai inghitibil decat - The Process of Weeding Out, albumul tot de 4 piese jazz-punk de la Black Flag, tot din 1985 (daca nu ma insel). Suna si putin mai soft decat acela, si desi nu e o capodopera nu suna rau deloc. Si EP-ul Minuteflag a fost scos tot de SST, una din cele doua case de discuri esentiale ale undegroundului anilor '80, o casa care avea sa se intereseze din ce in ce mai mult de lumea jazz-ului.
Bonus: The Process of Weeding Out are piese lungi si foarte complexe, cu ritmuri ciudate si e pur instrumental. Cei care atunci cand zic Black Flag se gandesc la hardcoreul de pe Damaged sau heavy/hardcoreul din anii tarzii, vor avea o mare surpriza pt ca The Process nu suna deloc a nimic altceva. Nota 3 pe o scala de la 1 la 5.
