No New York - 1978

Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.

No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.

No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.

No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).

Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.

Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.

Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.


Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.




Stiluri: no wave
Nota: 4/5