The Clash - The Singles (1991)

Aceasta compilatie este exact ceea ce anunta si titlul sau: single-urile “singurei trupe care conteaza” adunate pe un singur album. Nu e chiar o compilatie de tipul “best of” din moment ce lipsesc unele piese foarte bune ale lor (de pe London Calling spre exemplu, considerat de unii unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului, nu gasim decat o piesa aici, iar piese foarte bune cum ar fi cea cu marele autor al generatiei Beat Allen Ginsberg, Ghetto Defendant, nu sunt nicaieri), in timp ce piese precum Hitsville Uk sau Train in Vain ar fi putut sa nu fie aici. The Singles nu poate fi considerat nici o retrospectiva satisfacatoare, din moment ce nu contine nici o piesa de pe ultimul album - Cut The Crap. In plus nici macar nu contine toate singleurile lor. Albumul de fata este insa o foarte buna introducere a trupei, pentru cine nu a ascultat vreodata Clash. Insa cei care nu au facut-o pana acum si se asteapta sa auda ceva similar cu sunetul celor de la Sex Pistols vor avea o mare surpriza. S-ar putea sa creada ca au dat peste un album de rock de la inceputul anilor ’60 si nu peste una dintre trupele care au adus revolutia muzicala care a schimbat tot ce a urmat dupa anul 1976 (singura piesa care duce cu gandul la Sex Pistols fiind White Riot, o piesa rapida, nervoasa si scurta). Dimpotriva insa, acolo unde Pistols pareau adolescenti isterici, cumva indreptatiti, Clash au reusit sa preia atitudinea, dar intr-o forma mai matura, devenind adevaratii militanti ai primului val. Poate ca in ziua de azi, culmea spiritului rebel ar putea fi, in mintea unora, intruchipata de trupe cum ar fi, spre exemplu, Slipknot. Insa unde Slipknot arata ca neandertalienii nu au disparut de pe fata pamantului asa cum se credea, Clash arata ca ei sunt propagandisti maturi, ce au gasit metode de a transmite mesaje de protest in forme mai putin brutale si mai inteligente. Insa nu e vorba numai de versuri pline de mesaj aici, The Singles aratand ca cei de la Clash iubeau la fel de mult muzica in sine: pe album se poate auzi punk, reggae, rap, rockabilly si chiar new wave, toate fiind acele “songs of freedom” despre care vorbea Bob Marley. In special sunetele jamaicane predomina in sunetul trupei si pe The Singles, dar asta nu ar trebui sa ne surprinda prea mult daca stam sa ne gandim ca diverse miscari mai mult sau mai putin de eliberare din Africa adoptasera pe post de “imnuri” piese ale lui Marley. Singleurile sunt in ordine cronologica, prima parte continand piesele punk, pentru ca apoi sa se treaca treptat prin varietatea de sunete abordate de trupa in decursul carierei sale. Piesele de pe primul album, desi sunt piese punk, sunt mai conventionale in structura decat cele de la Sex Pistols, dar la fel de energice. Piese precum Tommy Gun (o piesa anti-razboi) sau Complete Control (despre liberatatea artistica) scot in evidenta calitatile chitaristului Mick Jones si gasim aici riffuri si solouri ale sale care vor influenta alti chitaristi punk de mai tarziu. Vocea sa apare si pe unele melodii, insa este destul de anosta in comparatie cu inconfundabila voce usor ragusita, dar convingatoare a lui Joe Strummer. Bankrobber este o piesa 100% reggae, un punct final al unei directii abordate odata cu piesa White Man (In Hammersmith Palais) de pe primul album. Si The Call Up, o piesa foarte interesanta, are vagi ritmuri jamaicane ascunse pe sub o atmosfera oarecum stranie si versurile impotriva serviciului militar. Piesele rap, cantate cu instrumente insa, sunt The Magnificent Seven si This is Radio Clash, prima avand o linie de bass ce duce cu gandul la funk, iar cea de-a doua incluzand instrumente noi si sugerand foarte bine spiritul rebel Clash. Ambele poarta amprenta distinctiva a celor patru membri, amintind originea lor punk: ritmuri ferme de tobe, asemeni tropaitului unor soldati in uniforma, si vocea rastita a lui Joe Strummer. O piesa foarte buna este Know Your Rights - o piesa punk, dar una atipica. Should I Stay Or Should I Go este o piesa foarte cunoscuta si azi, desi, lasand la o parte infuzia de rock al anilor ’50, este o piesa cat se poate de punk.
The Singles surprinde evolutia celor de la Clash si militantismul lor de stanga, cautarea imbogatirii continue a sunetului lor si arata exact ce i-a facut sa devina adevarate legende si o reala forta muzicala. Dupa cum ar spune Joe Strummer: “this here – revolution rock”.

P.S.: Discutiile despre cat de comerciala a fost trupa asta mi se par irelevante pentru o vreme cand nu prea existau case independente in Marea Britanie. Au dat forta unei miscari si asta e ce conteaza Recunosc doar ca de la London Calling incolo au luat-o razna.

Stiluri: punk; reggae; new wave;

Punctaj: 4/5

The clash complete control

Christian Death - Only Theatre of Pain (1982)

Daca Satana ar lansa un album, probabil ca ar suna precum Only Theatre Of Pain. Dar daca asta era marturisirea pe care toti crestinii zelosi o asteptau pentru a putea infiera inca o data muzica rock, ei ar trebui sa se razgandeasca. Caci acesta e ultimul album pe care sa-l iei in serios. Desi e departe de a fi inocent. Este un album destul de ciudat din mai multe motive: in primul rand albumul acesta a fost preluat in ultimii zece ani de casa de discuri Epitaph – stiu, e aproape imposibil de crezut asa ceva, dar este adevarat; in al doilea rand, albumul este unic in discografia Christian Death, datorita prezentei si contributiei valoroase a chitaristului Rikk Agnew, fost membru Adolescents. Desi goth-ul si in special Only Theatre Of Pain sunt destul de apropiate de punk, e greu sa iti imaginezi un punkist rupt din realitatea cotidiana si cazand prada fanteziilor romantismului gotic.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.

Stiluri: goth, deathrock
Punctaj: 2,5/5

Bauhaus - Bela Lugosi's Dead (1979)

Acest scurt EP poate fi considerat piatra de temelie a ceea ce este numit gotic – sau goth rock. Piesa cea mai importanta, care da si titlul EP-ului este de mult timp o piesa clasica a stilului mai sus mentionat, un stil diferit de ceea ce este numit gothic metal. Exista o legatura intre aceste doua stiluri, ultimul fiind direct influentat de primul. Goth rockul insa, nu are nici o legatura cu zona metalului, iar piesele aici de fata arata clar ca este vorba mai degraba de o alta nuanta de post-punk, un fel de “hardcore post-punk”. Diferenta fata de post-punk - cel putin in aceasta prima faza evolutiva - este o accentuare a atmosferei reci de tip Joy Division, impinsa pana la concluzia sa sinistra. Dar aceasta nu este singura influenta sesizabila: fata de alte stiluri de rock, in cazul de fata se observa o puternica influenta literara. Astfel, versurile primei piese sugereaza influenta romantismului gotic din literatura britanica a sfarsitului de secol al 19-lea. E vorba despre o literatura care pune accentul pe atmosfera si care prezinta o inclinatie catre sinistru. E similara cu romantismul propriu-zis si porneste de la el pentru a construi propria lume intunecata, dominata de teme precum moarte, degradare fizica si psihica, trecerea timpului, etc. Bauhaus preiau stilul insa cu o doza buna de auto-ironie. Sau o fi doar ironie si atat ? Piesa Bela Lugosi’s Dead reuseste sa recreeze atmosfera necesara destul de bine, chiar daca initial totul a fost conceput ca o gluma, lucru poate nu foarte greu de intuit avand in vedere versurile ce fac referire la natura “nemoarta” a actorului Bela Lugosi (unul dintre cei mai cunoscuti actori care l-a personificat pe Dracula in numeroase filme de la Hollywood).

Inca din primele doua minute ale piesei, ceea ce se simte, in mod surprinzator, este influenta sunetelor caraibiene – dub, mai exact. Preferinta pentru experimente sonore, intalnita uneori in dub, se regaseste aici pe tot parcursul piesei. Totul scartaie intr-un intuneric din care razbate in anumite momente vocea perfect adecvata pentru atmosfera a lui Peter Murphy. In rest piesa este mai degraba purtata de bass decat de chitara. Cine se asteapta la o structura clasica de tipul strofa-refren-strofa si tot asa mai departe ar putea fi dezamagit: piesa e mai degraba axata pe atmosfera, atat de mult incat se apropie de ceva ambiental, instrumentistii introducand diverse pasaje atat timp cat totul ramane interesant. Si dureaza ceva timp pana ce Bauhaus se plictisesc, caci Bela Lugosi’s Dead dureaza noua minute!

Cea de-a doua piesa de pe EP este departe de a fi una din piesele emblematice ale trupei. Ceva din ritm, din bassul proeminent si sunetul per total sec poate duce cu gandul la Gang of Four. Boys este statica si spre deosebire de piesa precedenta, poseda partile usor de recunoscut de obicei in melodii. In afara de aceste lucruri, piesa este mai degraba post-punk decat goth.

Avand in vedere faima piesei Bela Lugosi’s Dead, cineva s-ar putea astepta ca ea sa fie de gasit pe albumul de exceptie In the Flat Field, primul al celor de la Bauhaus. Cum lucrurile nu stau astfel, EP-ul aici prezentat devine un element important pentru istoria goth.

Stiluri: goth, post-punk

Punctaj: 3,5/5

Against Me! - New Wave (2007)

Daca tot veni vorba de albume proaste...

Rareori se intampla ca ascultand un album sa te intristezi atat de mult incat sa iti strici ziua. Cand totusi asa ceva se intampla, inseamna ca albumul respectiv are o problema serioasa. Este si cazul noului album Against Me!, New Wave. Unele recenzii saluta noua creatie ca fiind o noua dovada de inspiratie si pasiune, o schimbare de sunet cu nimic mai prejos decat ceea ce fusese mai inainte.

Daca asculti Reinventing Axl Rose si apoi New Wave vei observa o diferenta de proportii, desi, in multe privinte, Against Me! au ramas la fel. E destul de clar ca dupa primul album, urmatoarele au urmat o cale progresiva catre mai multa accesibilitate. Searching For A Former Clarity deja avea punctele sale slabe, dar inca nu se ajunsese la dezastrul numit New Wave. Toti fanii acestei trupe doresc ceva similar cu primul sau macar al doilea album si este usor de banuit ca New Wave nu prea satisface decat poate pe noii veniti. Nu e ca si cum schimbarea ar fi un lucru rau, ar putea fi chiar un indicator al unei reale pasiuni pentru muzica. Problema e ca in cazul New Wave schimbarea e doar de suprafata. Fara ca acest lucru sa insemne ca e vorba de ceva neglijabil. Responsabil este intr-o oarecare masura producatorul Butch Vig. Gandindu-ne ca el a avut contributia sa la lansarea grunge-ului la inceputul anilor ’90, ca sa nu mai vorbim de faptul ca este tobarul unei cunoscute trupe de nivel MTV, putem sa ne intrebam ce treaba a avut el cu o trupa de folk-punk cum este Against Me!? Probabil ca este vina lui, printre altele, pentru piesa aproape post-Pearl Jam numita Animal. Ultima piesa, Ocean, e tot in aceeasi directie, doar ca in plus are niste versuri cel putin ciudate (ceva cu traiul pasnic la marginea oceanului, in jurul delfinilor si rechinilor, etc). Singurul lucru de retinut aici e vocea lui Gabel, care intr-adevar face o demonstratie de forta neasteptata. Vocea e in general singurul lucru care aproape salveaza albumul, aducand aminte vag de pasiunea care razbatea prin albumele anterioare. Vocalul canta din nou foarte bine, iar versurile sale au mesaj. Nu compune neaparat la fel de bine, mai ales cand e vorba de Stop!, o piesa de care formatia ABBA ar fi putut fi mandra.
Desi pare greu de crezut, exista si cateva piese bune pe New Wave! Ele ar fi Americans Abroad (in clasicul stil al trupei), White People For Peace (tot in stilul vechi, dar cu un sunet mai curat decat in mod obisnuit) si chiar Borne On The FM Waves Of Love, daca ignori duetul de tip MTV intre Gabel si Tegan Quin de la Tegan & Sara. Aceasta ultima piesa sufera de confuzia pe care ti-o induce intreg albumul: in ciuda duetului respectiv, reuseste sa para o piesa foarte sincera, spiritul viu Against Me! fiind evident si aici.

Ciocnirea intre vechi si comercial este vizibila peste tot. Sunt destule piese pe album care poarta amprenta obisnuita a trupei, dar care folosesc refrenuri penibile, clisee comerciale inadmisibile. Albumul, per total, suna accesibil, ca sa nu zic altceva, asta in timp ce vreo trei piese vorbesc intr-un fel sau altul despre consumerism. Ce sa mai inteleaga bietul fan din natura oarecum schizofrenica a albumului?

Recapituland, e clar ca alegerea lui Butch Vig ca producator a dus la un set de piese comerciale, ceea ce, evident nu e bine. Probabil ca de vina este si noua casa de discuri, Sire, deloc una independenta. Daca acesta este cazul, atunci putem sa suspectam ca trupa o va lua in jos de acum incolo. Daca exista un motiv pentru care albumul merita ascultat, atunci motivul este Tom Gabel. In rest, un vers din Sink Florida, Sink pare acum sa aiba mai mult sens decat avea la vremea lui As The Eternal Cowboy: “And we sink, and we drown, and what is lost can never be found”.

Stiluri: punk, alternative
Punctaj: 2/5

Scarling - So Long Scarecrow (2005)

Un album prost. Desi daca-ti plac chestiile indie accesibile o sa zici altceva. Scarling sunt trupa vocalei de la Jack Off Jill, care erau o trupa mai originala si mai buna. Ei chiar merita atentie. Scarling insa, au un chitarist care desi, chipurile, are experienta in arta sunetelor Sonic Youth si My Bloody Valentine, nu prea o arata. Relatiile distruse ar putea fi lucruri importante, dar versurile despre asta imi dau greturi adolescentine. In rest piesele sunt banale. Cu toate astea sunt patru piese care merita, daca iti plac chitarile cu distorsuri stufoase: primele patru - Hello London, City Noise, Broken Record (daca faci abstractie de versuri bu hu hu) si (Northbound On) Cahvenga. Seamana cu singurele doua piese bune de pe celalalt album, Baby Dracula si Can't (Halloween Valentine).

Stiluri: indie (d-ala penal), noise-rock

Punctaj: 2/5

Incep recenziile noise-rock: Melt-Banana - Cell-Scape (2003)

La prima ascultare ai putea crede ca este vorba de un album hardcore...daca el n-ar fi opera veteranilor noise-rockului japonez. Acesta este cunoscut ca fiind mai extrem decat varianta americana, mai cunoscuta.

Unele albume sau trupe poarta in mod curios eticheta "noise-rock", nefiind deloc la fel de periculoase cum sugereaza numele. Ar putea fi foarte bine considerate indie/post-hardcore/emo. Nu este si cazul acestei trupe. Albumul de fata prezinta un sunet punk incarcat de chitari foarte stridente, peste care vin diverse sunete a caror natura este uneori greu de identificat. Intro-ul ce duce cu gandul la muzica electronica e inselator si probabil a fost intentionat astfel incat impactul fonic al urmatoarei piese sa fie maxim. In rest, pe parcursul intregului album, trupa loveste fara mila cu energie si viteza nebuna. Asta nu inseamna ca nu-s permit sa schimbe ritmurile destul de des in cadrul pieselor, uneori cu rezultate surprinzatoare. Un exemplu interesant ar fi piesa A Hunter in The Rain to Cut The Neck Up in the Present Stage (majoritatea pieselor au titluri ciudate), unde Melt-Banana recurg la influente reggae. Piesele nu difera prea mult intre ele, dar majoritatea sunt foarte interesante, exceptand poate lungul outro oarecum irelevant. Fanii hardcore-ului pur - rapid si fara jumatati de masura - sau fanii unor trupe de screamo in gen Circle Takes The Square ar putea aprecia un album precum Cell-Scape.

Stiluri: noise-rock

Punctaj: 3,5/5

Mudhoney - Superfuzz Bigmuff plus Early Singles

Acest album este o adevarata explozie de energie. De la prima si pana la ultima piesa, cei de la Mudhoney arata ca atitudinea este tot ce conteaza. Nu din versuri se deduce aceasta adevarata etica, ci din felul in care pasiunea razbate prin instrumente si microfonul lui Mark Arm. Superfuzz Bigmuff se poate reduce la afirmarea faptului ca tot ce conteaza cu adevarat in muzica este pasiunea. Iar acest lucru a fost, se pare, la originea despartirii trupei Green River, prima trupa de Grunge, aparuta in Seattle in 1984. Se pare ca Mark Arm si Steve Turner erau dezamagiti de directia din ce in ce mai clara spre care se indrepta trupa: hard & heavy-ul clasic, pe care cealalta jumatatea a trupei avea sa-l poarte mai departe in Mother Love Bone si mai apoi in celebra Pearl Jam. Primii doi membrii ai trupei erau influentati mai degraba de altceva, lucru care avea sa se vada in exces odata cu formarea trupei Mudhoney in 1987. Acel ceva, pasiunea de nestavilit din Mudhoney era sunetul Stooges.

Cu toate acestea Mudhoney si aceasta prima colectie de piese nu inseamna o indepartare totala de “Sunetul Seattle”, cu toate ca in afara de Green River nu prea sunt alte trupe care sa aibe un sunet foarte apropiat (cu siguranta nu Pearl Jam, AIC sau Soundgarden). Piesa Touch me I’m Sick a fost parodiata in filmul grunge Singles, sub titulatura Touch me, I’m Dick si e una dintre cele mai cunoscute piese grunge, iar alte piese de pe acest album prezinta acel melanj intre punk si metal (sau, poate mai bine zis, intre Stooges si Sabbath) intalnit in grunge. In acelasi timp, nu trebuie uitat ca prin aceasta inregistrare, Mudhoney constituie una dintre primele exprimari garage-punk, un stil dedicat in exclusivitate “cultului” Stooges si MC5.

Superfuzz Bigmuff, adica ultimele 6 piese ale acestui album, a fost de asemenea una dintre primele realizari ale celebrei case de discuri independente SubPop si a aparut initial in 1988. Primele sase piese au fost adaugate pentru aceasta compilatie aparuta in 1990 si reprezinta primele singleuri si doua coveruri – unul dupa The Dicks (Hate the Police), celalalt dupa Sonic Youth (Halloween), la randul lor fani Stooges.

La ce se poate astepta cineva cand asculta Superfuzz Bigmuff Plus Early Singles? O biografie romaneasca a trupei Mudhoney incepea cu titlul “Patologia sunetului”. Nu foarte departe de adevar. Poate cel mai coerent album Mudhoney, el ofera, pe langa energia amintita, un sunet murdar si nebun. Mudhoney nu sunt o copie identica dupa Stooges, insa asemanarile sunt de neignorat. Poate nu la fel de depravat ca sunetul idolilor lor. Si cu siguranta lipseste energia sexuala a acestora. Mizeria Mudhoney nu prea are conotatii sexuale...greu de spus daca din pacate, sau din fericire. Oricum, cei care apreciaza ceea ce au creat Stooges inteleg ca depravarea si alte astfel de insusiri nu sunt deloc aspecte negative in acest context. Chitaristul Steve Turner se dovedeste uneori mai interesant si mai isteric decat marele Ron Asheton de la Stooges, secondat pe ici-pe colo de chitara lui Mark Arm. Per total, chitara sugereaza si influenta undergroundului zgomotos, reprezentat de trupe de noise-rock dormice de distorsuri cat mai abrasive. Bassul e ceva mai putin important decat in cazul Stooges.

Touch Me, I’m Sick este un fel de echivalent al lui Now I Wanna Be Your Dog, marcand debutul colectiei de piese in forma maxima. Sweet Young Thing Ain’t Sweet No More aduce acea infuzie de hard-rock bine venita (la fel de interesant este obscurul cover facut de cei de la Melvins dupa aceasta piesa). You Got It (Keep It Outta My face) are o tema pe una din chitari ce cu siguranta poate duce cu gandul la country, dar evolutia ulterioara face loc mai degraba exceselor musicale ale lui Arm si Turner. Coverul dupa Sonic Youth are acel riff obsedant si molipsitor care e Stooges in aceeasi masura in care e Black Sabbath, numai pentru a-i face loc, din nou, lui Steve Truner. Nici a doua jumate a albumului nu e mai prejos. Dintre piesle acesteia, If I Think poate fi considerata usor o adevarata comoara. Piesa pare a fi singura calma de pe album. E purtata de o chitara acustica, doar acest lucru reprezentand un motiv de surpriza si in plus, are un ton ce sugereaza poate sensibilitate, desi versurile nu ofera prea multe indicii clare in legatura cu subiectul. Dar odata cu refrenul, lucrurile se aseaza din nou pe fagasul obisnuit, cu o explozie brusca marca Arm + Turner, insotite de un bass greoi, undeva in spatele peisajului sonor. Totul e distrus in final de un solo de chitara nebunesc, iar apoi apele se linistesc la fel de brusc. Modelul acesta de tip calm-furios-calm si apoi furios din nou este de departe mult mai impresionant decat ceea ce pot oferi multe trupe de asa zis emo al anilor 2000, care folosesc formule similare. In and Out of Grace continua pe valul precedentei piese, culminand cu un solo de tobe lung, dar interesant, continuat de un duel haotic intre cei doi chitaristi, totul incheindu-se la limita muzicalitatii. Si dupa atatea piese la volum maxim, albumul refuza sa se incheie linistit. Mudride surprinde si ea, insa de data asta prin lentoarea de heavy metal si printr-o tensiune abea ascunsa, asa cum reuseau trupele de post-punk sa faca cu ani in urma peste ocean.

Dupa cele 12 piese, poti sa rasufli obosit de intensitatea intregii inregistrari si eventual sa vrei mai mult. Din pacate, nimic din ce au lansat Mudhoney mai tarziu nu a putut egala Superfuzz Bigmuff plus Early Singles. Desigur, se gasesc destule piese in discografia lor ce s-ar fi putut usor constitui intr-o continuare la aceasta compilatie din 1990, dar ele sunt imprastiate rpin toate celalalte albume, si a le gasi necesita rabdarea de a trece prin numeroase alte piese de o calitate destul de slaba, in orice caz in comparatie cu ce se gaseste aici. Foarte similare ar fi cele trei EP-uri de la Green River, insa acolo se simte lipsa lui Steve Turner, el parasind trupa relativ devreme in cursul existentei sale. Ceea ce nu inseamna ca prima trupa de grunge nu merita o atentie sporita, desigur. De asemenea, o impresie similara pot provoca si alte trupe obsedate de Stooges, incepand cu originile punkului - de la Dead Boys - trecand prin Flipper si terminand in prezent, cu Hives. Si cu toate acestea, compilatia celor de la Mudhoney intrece multe dintre celelalte trupe. Si o merita cu siguranta!

Stiluri: grunge / garage-punk

Punctaj: 5/5

Underground ca scop in sine

Aici e despre muzica. In principiu vor fi recenzii pentru diverse albume, desi cine stie ce alte lucruri similare ar mai putea sa-si faca loc treptat.
Muzica va fi underground, desi unele lucruri sunt greu de etichetat din punctul asta de vedere. Important: Indiferent de stilurile trupelor care vor aparea aici, nu vor fi prezentate trupe care promoveaza atitudini macho (fanii madball vor fi dezamagiti) cartierul, materialisme, sau intoleranta de orice fel. Ceea ce vreau sa promovez e etica/spiritul underground si o distantare cat mai clara de aspectele negative mai sus mentionate si fauna aferenta. Pagina asta ar trebui sa fie pentru toti cei care impartasesc valorile astea si vor o coloana sonora care sa le insoteasca.
Inca ceva: fara metal, fara electronica.