No New York - 1978

Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.

No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.

No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.

No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).

Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.

Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.

Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.


Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.




Stiluri: no wave
Nota: 4/5

We are the sons of no one: The Replacements - Tim (1985)

Imaginea undergroundului american din anii '80 nu ar putea fi completa vreodata fara cei de la Replacements. Sigur, ei ar putea fi mai degraba tinuti minte ca precursori ai alternativului din anii '90. Ascultandu-i devine clar de unde s-au influentat Nirvana pe albumele post-Bleach. Ei bine, ambele idei sunt indreptatite. Prezenta acestei trupe pe Ceac Pac se justifica pentru ca trupa asta a fost foarte influenta la vremea ei, iar albumele sale, cel putin pana la ultimele, au fost cu adevarat marcante. Pe langa asta trupa e renumita pentru betiile interminabile, datorita carora de multe ori nu-si puteau duce concertele pana la capat. Trupa a avut o evolutie graduala, de la hardcore pana la alternativ, dupa care s-a destramat, in 1991. Albumul prezentat aici se inscrie la jumatatea traiectoriei trupei, atat cronologic cat si stilistic: Tim prezinta trupa care a renuntat deja la hardcore-ul primelor albume, dar care nu a ajuns nici trupa accesibila de mai tarziu. De fapt, intre noi fie vorba, Replacements sunt inadaptatii perfecti: ei nu au descoperit niciodata faima unei trupe comerciale nici dupa ce au semnat cu case mari de discuri si si-au metamorfozat muzica in ceva mai curat si mai placut urechilor. Tim deci are ceva din melodia zilelor tarzii, fiind un fel de precursori ai sunetului alternative, dar pastreaza energia si pathosul undergroundului, si originea lor inca e simtita. Cel mai bun exemplu, poate cea mai cunoscuta piesa a lor - Bastards of Young - este strigatul celor ce nu se simt acasa nicaieri, din toti plamanii, oarecum cu mandrie sau cu acceptare, si cu pesimism ("God, what a mess"), dar in orice caz cu o energie pura, inconfundabila. Piesa a beneficiat si de un videoclip considerat anti-clip. E postat pe ceac pac asa cil puteti cauta mai jos si veti intelege ce zic. Schimbarea insa nu se produce pe acest album. Let it Be, albumul precedent, combina piesele punk, cu influente de hard rock abea simtite pe una din piese, cu alte piese melodice, unele chiar cu clape, iar altele intr-un stil apropiat de folk. Pe toate acestea, iese in evidenta vocalul Paul Westerberg, care dupa 1991 si-a inceput cariera solo. Vocea sa, plina de energie si plina de emotie a influentat numerosi alti oameni si probabil este sursa acelui entuziasm debordant de care dau dovada primele albume de la Against Me!. De altfel cei din urma au facut un cover dupa Bastards of Young pe o compilatie tribut. Lucrurile astea sunt in mare, valabile si pentru albumul Tim. Ei seamana cu amicii lor Husker Du. Alaturi de Bastards of Young, cea mai memorabila si reusita piesa e Left of The Dial, o oda inchinata posturilor de radio independente (acele "college radio", care pentru noi sunt o notiune cam vaga) si, mai subtil, o declaratie de dragoste a lui Westerberg pentru membra unei alte trupe. Cele doua piese, singure, stabilesc reputatia trupei: e un sunet care descrie acea zona muzicala non-mainstream la fel de bine ca Pixies sau Husker Du in perioada mai tarzie, sau chiar Meat Puppets pe vremea cand erau la SST.

Ceea ce fac Replacements in mod stralucit este sa combine mai multe influente fara sa compromita muzica. Kiss Me on The Bus, are ceva din rockabilly, insa infuzia e bine ponxderata, iar piesa e optimista si copilaroasa (titlul spune tot). Hold My Life seamana mai degraba cu piese de genul Left of The Dial. Little Mascara e o piesa destul de soft, "balada", cum ar zice unii (haha). dar refrenul pare cantat cu inima in gat asa ca e greu sa-i rezisti. Ca si in alte piese, pe aceasta, Westerberg isi scoate trairile la vedere, dar asta e un lucru care se simte, nu unul pe care il declara. Here Comes a Regular inchide albumul si e o piesa pentru zilele ploioase, melancolice de duminica, cantata doar de Westerberg cu chiatara sa si un vag sunet de clapa in spate. Swinging Party de asemenea cauta sa atinga o coarda sensibila. I'll Buy e o piesa ok si atat. Lay it Down Clown si Dose of Thunder reprezinta o intoarcere la piese putin (am zis putin) mai ritmate si fortoase, dar nu-mi plac din cauza senzatiei vagi de hard rock cu ceva ramasite de punk pe care mi-o lasa.

Tim este un album reprezentativ pentru o epoca si un tip de muzica. E departe de perioada hardcore a anilor '80, dar inca prea murdara, prea sincera si independenta in spirit ca sa fie ceva accesbil unui mare numar de oameni. Vine totusi cu altceva decat ceea ce oferea hardcore-ul, deja mult limitat. Replacements au fost una din acele trupe care probabil au dorit sa depaseasca constrangerile unui gen de muzica precum punk-ul., ramanand insa tributari lui. Westerberg are o voce care te poate impresiona si e un vocal extraordinar. ca in cazul multelor alte albume, s-au inregistrat mai multe piese decat apar pe album, unele fiind pastrate si incluse pe altele mai tarzii. Amgasit un demo din inregistrarile pentru Tim, piesa care este preferata mea de la ei  - Can't Hardly Wait. Ea apare mai tarziu pe Pleased to Meet Me, un album mult mai accesibil si intr-o forma modificata, inclusiv la capitolul versuri. Cautati variantele acestor piese, mie imi plac pentru ca, deja e clar, nu pot rezista stilului vocal mai sus mentionat, bazat pe transmiterea emotiilor mai dergraba decat ideilor...e ca si cum nu ti-ar placea Bob Dylan dar iti place sinceritatea brutala cu care spune lucrurile.

Stiluri: sincer, greu de spus

Nota: 4/5