The Jesus and Mary Chain - Psychocandy (1985)

Aceasta recenzie deschide seria celor cu albume clasice. Deoarece pentru a intelege unde ai ajuns trebuie sa intelegi de unde ai plecat. Poate suna a cliseu, dar are sens aici. Exista, peste felurite genuri, cateva albume care au facut posibil rock'n'rollul de azi, puncte de reper care au innoit vocabularul muzical. Nu am pretentia de a le enumera sau analiza pe toate, ma voi limita la a selecta doar cateva din cele care sunt importante. Pentru inceput: Psychocandy.

E greu sa ignori importanta celor de la The Jesus and Mary Chain - evidenta prin ceea ce au facut pe albumul Psychocandy - chiar daca iti displac. Urmatoarele albume pe care scotienii le-au scos nu au mai fost atat de extreme, ceea ce desigur, face albumul si mai important. Ceea ce il face insa cu adevarat relevant aici e felul in care suna: nu e nimic conventional aici. Sunt putine trupe de noise-rock care pot sa fie mai abrazive, si pe deasupra Jesus an Mary Chain nici nu cantau noise-rock, ci un fel de pop. Psychocandy e un album care pur si simplu e atat de zgmotos incat de abea il poti asculta. Chitarile creeaza un sunet fara forma, ceea ce insemna ca linia melodica nu poate veni decat dinspre bass si voce. Avem deci o reevaluare a ceea ce poti face cu instrumentele obsinuite ale rock-ului si o reinventare a rolurilor instrumentelor intr-o trupa. Ce fac ei se numeste noise-pop. Cineva ar putea spune ca o trupa care creeaza cel mai mult zgomot posibil e o trupa teribilista. Putin probabil, pentru ca exista explorare de noi idei si inovatie, nu trebuie neaparat descalificat ceva doar pentru ca suna inaccesibil. Muzica lor probbabil e intentionat provocatoare si asta face The Jesus and Mary sa fie punk in aceeasi masura in care Einstuerzende Neubauten erau. Sunt destule trupe care si-au propus ca prin cum suna sa isi scoata publicul din letargie. Cand faci astfel de piese stii ca vor fi ucigator de zgomotoase, stii ca vor sfasia urechi si totusi o faci intr-una, dar cu ocazia asta mai deschizi si noi posibilitati si creezi noi stiluri.

Nu prea e mult loc de melodicitate in piesele de pe Psychocandy, se intelege, iar asta din pacate face ca majoritatea pieseleor sa sune cam la fel. Pe langa zgomotul care acopera tot restul, pe langa, apoi, bass si voce melodice ar mai fi si un necontenit reverb, la fel de necontenit ca distorsul. Tonul rece al distorsului aduce oarecum cu zgomotul de la Big Black, la fel cum te duce cu gandul la chinuitele sonoritati ale celor de la Einsturzende, chiar daca aici nu se canta industrial. In ceea ce priveste influentele, destul de usor de dedus sunt Velvet Underground. The Jesus and Mary insisi au fost o influenta pentru My Bloody Valentine si asta e destul de evident, chiar daca cei din urma erau ceva mai blanzi si nu doreau sa ucida pe nimeni cu zgomotul lor ci doar sa induca in transa. Cu adevarat interesant este ca Psychocandy a fost scos cu cel putin 5 ani inainte ca scena shoegaze sa apara. Eticheta asta a fost inventata de jurnalistii muzicali pentru a incerca sa dea un nume noilor trupe britanice ca Slowdive, Ride, My Bloody Valentine si altii. Este deci o eticheta inventata, pentru ca tipul de muzica respectiv se facea deja de mult, iar Psychocandy este dovada. Totusi, eticheta shoegaze nu a fost gandita decat pentru trupele din anii 1990 deci este destul de greu sa o aplici si trupelor din alte timpuri si spatii (America, spre exemplu, in cazul celor de la Black Tambourine). Deci cine agreeaza mutatii ale post-punkului si noiseului, sau shoegaze, ar cam trebui sa incerce si albumul prezentat aici, acum.

Stiluri: noise-pop

Never Understand

Jesus Fuck | MySpace Video

DIY post-punk

Multi, cand spun "DIY" asociaza termenul cu scena punk, si pe buna dreptate, mai ales ca unele trupe apara explicit conceptul asta. Cu toate astea, a limita etica asta a independentei la un singur stil ar fi nerealist. Simplul fapt ca exista si un stil care se cheama indie face ca afirmatia anterioara sa fie clara. E suficient sa mentionezi o trupa precum Fugazi, care e cunoscuta pentru politica sa mai mult decat o tona de alte trupe (e drept ca ei vin pe filiera post-hardcore catre indie, deci legatura cu punkul e destul de clara). Fugazi ar merita doar si pentru acest motiv recenzii separate din moment ce sunt considerati un fel de model, peste tot respectati si cunoscuti, fara sa fi fost nevoie sa faca macar un compromis in fata cuiva. Dar lista nu se opreste neaparat aici si am putea foarte bine sa includem si evolutia recenta, spre exemplu, a noului val de post-punk american. Majoritatea trupelor acestuia se afla pe coasta de vest a americii. Nu voi mentiona aici trupe arhicunoscute si comerciale, ci categoria mai obscura, care este apropiata de sunetele anilor '70 si '80 decat de moda indie de azi. Poate ca a reinventaria si recrea mzuica celor de la The Cure sau Sisters of Mercy poate parea depasit sau plictisitor pentru secolul 21, dar trupele de care e vorba aici au reusit sa o faca cu destula inspiratie (am mai spus-o si in articolul anterior). Cu toate astea cei despre care e vorba nu suna toti la fel desi cativa dintre ei par sa aiba numitorul comun al combinatiei dintre post-punk/goth si shoegaze. Trupe precum The Prids - ei fac parte dintre cei care bat spre indie - se simt mai apropiate de shoegazeul in stil My Bloody Valentine (vezi piesa All Apart and no Fall), in timp ce veil Veil Vanish sau Sleepmask prin stilul respectiv inteleg sa asculte de influenta Slowdive. O parte din ei sunt prieteni cu Airiel, o formatie din aceeasi zona geografica, axata insa exclusiv pe shoegaze. Apoi ar mai fi mutatii din New York - Bellmer Dolls. Ei au deschis pentru Grinderman, noua trupa a lui Nick Cave, deci e destul de usor de banuit de la cine se inspira. In afara de ei, Death of a Party exploreaza si ei, ca si Prids, taramurile indieului anilor 2000, desi trupa derivata - Chambers se intoarce inapoi in timp catre Joy Division. Tot pe aproape, Repeater suna foarte nou dar e imposibil sa nu vezi asemanari cu trupe de acum 20 de ani, iar prima la care m-am gandit ar fi cea cu U2 pe vremea cand au scos Uforgettable Fire. Imi pare rau ca am adus formatia asta in discutie, dar chitarile sugereaza clar sunetul ala compus in 1984 de trupa de post-punk (inca la acea vreme) U2. Poate seamana putin si cu Chameleons? In orice caz desi partea instrumentala nu e splendida, vocea pare suficient de convingatoare si puternica incat sa merite o ascultare. Si nu in ultimul rand, desi nu sunt din SUA ci din Canada, The Organ, din Vancouver trebuie si ei mentionati...sau mai bine zis mentionate.

Ei bine toate trupele astea se descurca intr-un fel sau altul, singure. Cel mai bun exemplu ar fi cazul celor de la repeater care si-au fondat propriul lor White Label Collective pentru a-si putea scoate primul album. Altii, ca Sleepmask, s-au descurcat fara nici o casa de discuri pana acum, pentru a-si putea scoate EP-ul. Nu ca n-ar exista si case de discuri independente pe acolo. Dar se pare ca chiar si cu ajutorul lor formatiile sunt tot cam pe cont propriu. Cei de la Veil Veil Vanish iti vor spune ca tot ce poate face o casa mica e sa iti asigure o oarecare distributie in magazine desi, ca si aici, multe magazine de acolo vand numai albume din curentul principal. Ca sa ajungi la acelea care vand totusi si muzica mai obscura, trebuie, daca ai formatie, sa faci singur rost de fondurile necesare. In cel mai bun caz o casa de discuri iti va oferi niste bani pe care va trebui sa-i platesti inapoi odata ce inregistrarile tale incep sa se vanda. In acest context, pentru a-l cita pe chitaristul de la VVV, rationamentul este uneori urmatorul: "why sign over all the rights to your music if it's not going to get you much in return other that "label recognition?" In alta ordine de idei, de recenzii pentru aceasta noua scena se ocupa http://www.post-punk.com/, construind o arhiva care include mai toate noile trupe de gen. Pentru a nu lungi vorba, mai bine cercetati voi mai departe clickuind acolo.

The Bad Days Will End - 29.10.2009

Problema cu trupele care aleg sa cante stiluri vechi de cel putin 20 de ani este ca e greu sa nu cante ceva ce a mai fost auzit pana acum. Cand e vorba de post-punk sau stilurile adiacente, riscul e de a suna fie la fel ca trupele din anii '80 care bat drumul intre Joy Division si Sisters of Mercy inainte si inapoi, fie la fel ca cele din noul val al anilor 2000, numite ba indie, ba post-punk revival. Unele au insa destula imaginatie ca sa nu se departeze prea mult de modelele pe care le admira si totusi sa fie si interesante. In ceea ce priveste categoria noului val, avantajul e ca totusi posibilitatile nu s-au epuizat inca: unele trupe din scena de pe coasta de vest a americii combina cu folos atat noul cat si vechiul, fara sa sune a copii. In aceeasi zona geografica, altii au pus impreuna vechiul cu un alt vechi si din nou, rezultatul a fost unul bun - o combinatie intre post-punk si shoegaze (voi reveni cu cea mai buna ocazie asupra subiectului asta), care poate va avea ecou si aici, in Romania, candva. Dar in Romania nu se sta degeaba, iar dovada a fost prezentata la recentul concert din Bucuresti, unde am avut ocazia sa-i vad si aud pe The Bad Days Will End. Desi au cantat in deschidere pentru trupa locala Vaduva Bob, ca o trupa recenta ce sunt, The Bad Days au radacini adanci. Venind din "bastionul" post-punk-ului romanesc - Timisoara, locul unde primele trupe de gen au aparaut inca din 1991 - printre trupe precum Arc Gotic sau mult mai electronicii Romantic Jurgen, il au cu ei pe vocalul unor nu mai putin cunoscute trupe precum Vals Hedone si Self Corporation, fara sa mai pui la socoteala ca tot el e chitarist in mai sus mentionatii Romantic Jurgen. Cu atatea recomandari in spate, e si normal, te astepti ca trupa sa sune foarte bine. Zis si facut! Trupa a fost extraordinar de buna. Dupa cum incercam sa sugerez la inceput, muzica nu s-a departat foarte mult de ce ne-am astepta de la post-punk, cu toate astea a reusit sa fie permanent interesanta si plina de pasiune, sa nu plictiseasca deloc deci, si pur si simplu sa sune bine. Impreuna cu chitara si vocea lui Alexandru Das, ambele bune, The Bad Days aduc cu ei o pasiune nu doar pentru suntele mai melancolice pline de reverb dar si interesul pentru chitari ceva mai zgomotoase, cum multe trupe din anii '80 nu prea pareau sa aiba. Din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noul val american de post-punk. In general totul trage mai degraba catre latura punk decat catre cea goth. Pacat ca una dintre chitari nu prea a functionat pe majoritatea pieseleor, dar cand in sfarsit si-a revenit, totul a sunat genial. Basul parea sa aiba un ton ceva mai sarmos decat te-ai fi asteptat (cam cum suna si basul de la Joy Disaster), dar liniile picau la fix in logica melodiilor, iar tobele variau intre stilul mai direct al punkului si cel mai tribal al post-punkului.

Desi primele piese recunosc ca nu m-au impresionat prea mult, pe parcurs am devenit captivat de ce auzeam si vedeam. "Erase" e printre cele mai bune piese pe care le au si "Obsessive Compulsive" ar mai fi inca o piesa ce merita mentionata, dar penultima piesa (daca nu punem la socoteala bisul) - mai lunga decat celelalte, cu o parte instrumentala tumultoasa - a fost cu adevarat impresionanta. Imaginati-va o combinatie intre Southern Death Cult si piesa Voodoo Dolly de la Siouxsie and the Banshees (Juju, 1981) incheiata cu o gramada de feedback care sa inece intreaga piesa - o combinatie intre ritmurile tribale ale primei si iuresul pagan al ultimei (poate nu intamplator, printre versuri apare scris undeva si "Death Cult").

Pe langa toate astea, trupa a impartit verusurile pe hartie, alaturi de sloganuri ale miscarii din mai 1968 din Franta. Poate unii vor zice ca asa ceva e ridicol, caci ceea ce s-a intamplat atunci a fost un esec si o naivitate si oricum timpul acelor lucruri a trecut. Nu are sens o dezbatere pe tema asta aici. DAR adevarul este ca intrebarile puse atunci societatii capitaliste nu erau lipsite de justificare, oricare au fost solutiile ulterior propuse de catre studenti. Mai mult, ele ar putea fi inca relevante azi. Celor multumiti sau resemenati li s-ar putea sugera acum ca temele de atunci, ar fi interesante macar ca exercitiu intelectual.

 Nu stiu sigur daca rockul a venit cu adevarat din adancurile junglei tropicale, cum au sugerat unii, sau daca e pur si simplu izvorat din jungla cea urbana si orice alte trasaturi genealogice sunt irelevante, dar muzica de genul asta cu siguranta te duce catre esenta rockului.

Fotografia de sus, dar si altele, pot fi gasite la sonictruth.