Dacă tot e crăciun, meritaţi şi voi ceva. Cel mai probabil. Ăsta e un EP cu trei piese de la Against Me! din perioada când încă erau departe de a fi jenanţi (clickează pe numele trupei la tags pentru a înţelege la ce mă refer). Se cheamă The Disco Before The Breakdown şi retrospectiv titlul are foarte mult sens, dacă te gândeşti ce albume au apărut după ăsta. Se pare că iniţial aapărut în 2002 ca primul lor single, în acelaşi an cu genialul album Reinventing Axl Rose. Şi nu pare să fie nicidecum vorba de o coincidenţă aici. Piesele astea trei sună ca şi cum ar fi acele piese care n-au mai încăput pe album. Cu alte cuvinte, sunt cap-coadă nişte piese pline de energie, voci răguşite şi versuri cântate din inimă, deşi e destul de greu să-ţi dai seama exact care e mesajul în fiecare dintre cele trei cazuri. E punk cu influenţele de folok cu care ne-au obişnuit, disperare şi sete de viaţă în acelaşi timp, totul în ceva mai puţin de nouă minute în total (unde mai pui că pe prima piesă mai ai şi nişte trompete apărute din senin!).
Aici e vorba de o trupă care nu are nimic de-a face cu binecunoscuta trupă de metal cu acelaşi nume. Death sunt o trupă de proto-punk din Detroit-ul începutului anilor 70. O trupă formată din trei fraţi negri, concitadini ai unor trupe ca Stooges şi MC5.
La fel de interesantă ca muzica lor e şi povestea lor. Death s-au format în 1973, dar au scos primul album abea în 2009! Au cântat doar câţiva ani şi în intervalul ăsta au apucat să înregistreze nişte piese care au rămas însă uitate în cămară. În 2009 s-au apucat din nou de concerte.
În sunetul Death se reflectă evoluţia personală a celor trei fraţi: au început ascultând funk şi soul, dar mai apoi au descoprit muzica rock. La combinaţia asta între trei stiluri mai trebuie adăugat încă un ingredient: versurile destul de politice.
Punkiştii mai anarho s-ar putea să strâmbe din nas la albumul asta, având în vedere că e destul de soft în comparaţie cu ce au scos trupe de punk de mult mai târziu. Stilul este în mod clar învechit. Death parcă au ceva în comun cu Bad Brains şi în mod clar anumite părţi au energia celor de la Ramones, dar în rest, nimic nu pare prea punk.
Dar hai să ne înţelegem: Death nu sunt o trupă în gen Ramones, iar piesele lor sunt energice, scurte (cele mai lungi două piese au 5:50 minute) şi compacte. Toată energia asta merge bine împreună cu ritmuri din zona muzicii negre. Cea mai bună piesă, Politicians In My Eyes, are toate lucrurile de mai sus, şi tocmai când credeai că ai înţeles totul, piesa degenerează într-o bucată instrumentală care pare ruptă din altă direcţie muzicală. Chitara e abrazivă fără să fie dură, iar bassul are un sunet plin şi duduie exact cum trebuie, la fel ca pe celelalte piese. De fapt, câteva dintre piesă poartă clar amprenta liniei de bass, liniară, dar care pare să aibă ceva urme de funk.
În concluzie, For The Whole World To See merită ascultat pentru fuziunea de stiuluri, cu condiţia să poţi să laşi de-o parte orice aşteptări. E proto-punk, dar nu prea seamană nici cu ce făceau Stooges, nici cu Patti Smith sau orice altă trupă care a fost etichetată drept proto-punk de-a lungul timpului.
Trupa şi-a câştigat şi dreptul de a a avea un documentar:
Albumul asta apare acum aici pentru ca e genul de album special, pe care il primesti cadou de sarbatori. Nu apare aici pentru ca e extraodinar de bun, ci pentru ca e inedit. Cel mai probabil, o sa si placa. Ai si de unde alege: sunt 17 piese. Sa incepem, deci.
E vorba de albumul lui Mike Watt, Ball-Hog or Tugboat?.
Mike Watt este un basist legendar, devenit cunoscut ca membru al trupei de punk Minutemen. S-ar putea sa-l fi vazut cu ochii vostri in carne si oase, caci de cativa ani este basistul celor de la Stooges. Influentat de Stooges si Germs, dar si de Miles Davis sau - in mod neasteptat - de Jack Kerouac, omul activeaza neintrerupt de la inceputul anilor '80 si este respectat ca fiind un foarte bun basist.
Albumul despre care vorbim aici este primul lui album solo, din 1995. Sa nu credeti ca e vorba de o droaie de piese cu el la voce si bass si o trupa de anonimi care asigura acompaniamentul. Albumul e plin de membri al altor trupe, multi dintre ei la fel de faimosi ca el. Lista e imensa. Cea mai cunoscuta piesa de pe album, Against the 70's il are la voce pe Eddie Vedder de la Pearl Jam si pe unul din fratii Conner de la Screaming Trees la chitara, cat si pe Krist Novoselic si Dave Grohl de la proaspat disparuta (pe atunci) Nirvana. Mai e o piesa lunga, destul de psihedelica (Maggot Brain), in care actorul principal e J Mascis de la Dinosaur Jr.. Henry Rollins baga vocea pe Sexual Military Dynamics. Kathleen Hannah de la celebra trupa riot grrrrl Bikini Kill apare pe Heartbeat, dar intr-o inregistrare a unei convorbiri telefonice, redata la sfarsitul piesei. Hannah ii transmite lui Watt ca refuza sa apara pe albumul lui, cata vreme unul din muzicienii echipei se face vinovat de tentativa de viol. In contextul asta e total neclar de ce a ajuns inregistrarea asta pe varianta finala a albumului. Pe Max and Wells apare domnul Mark Lanegan. Pat Smear de la Germs/Nirvana/ si mai tarziu Foo Fighters, Flea si altii apar pe alte piese. Cica si Thurston Moore de la Sonic Youth ar fi pe undeva pe acolo. Mike Watt insusi apare cu vocea pe Big Train. In afara de asta, printre toate piesele apare si Tuff Gnarl de la Sonic Youth.
Ca stil, albumul sare in multe directii. In primul rand, se simte ca este albumul unui basist: bassul e foarte prezent in toate piesele. In principiu e vorba de rock, DAR in unele cazuri sunetul se indreapta simtitor catre o latura mai experimentala, de jazz chiar (Sidemouse Advice are o trompeta interesanta), iar alteori atmosfera e mai degraba una de blues (Max and Wells). Exista si o dispozitie catre folk pe alocuri, desi nici una din piese nu e folk propriu-zis. Dupa cum am sugerat deja, albumul e destul de divers, poti incerca mai multe piese si descoperi pe cele care suna de la interesant in sus. In mod evident, Against the 70's e cea mai accesibila si cea mai "alternative rock" si probabil nu intamplator e si cea mai cunoscuta piesa de pe Ball-Hog.
Ball-Hog or Tugbouat merita ascultat in primul rand pentru diversitatea de muzicieni care apare acolo. in al doilea rand, probabil ca veti aprecia talentul lui Watt in ceea ce priveste cantatul la bass (din pacate, nu impresioneaza la fel de mult cand isi foloseste vocea, dar asta e!).
Stiluri: alternative, experimental, etc.
Punctaj: 3,5/5
