Wylde Ratttz - Album nelansat (1998)

Ca tot veni vorba de trupe ciudate, trupe reunite doar cu o ocazie, trupe cu membri din multe trupe cunoscute, dar, trupe obscure, uite am ajuns si la trupa asta, Wylde Ratttz. Cu toate astea, asta nu e o recenzie de album fiindca trupa Wylde Ratttz nu a lansat nicidoata un album. Exista doar unele piese inregistrate. Trupa era formata din Mark Arm de la Mudhoney la voce, Thurston Moore si Steve Shelley (tobe) de la Sonic Youth, Don Fleming de la Gumball, deja celebrul Mike Watt de la Minutemen si Stooges (post-2004) la bass, si pe deasupra, Ron Asheton, genialul chitarist de la Stooges. Initial, intentia era de a face un cover dupa TV Eye de la trupa abea mentionata, pentru coloana sonora a Velvet Goldmine, filmul ala despre vocalul de la Stooges - Iggy Pop si despre David Bowie. Cel putin asa zice allmusic. De altfel asta e singura piesa care se gaseste usor. Dar trupa a mai inregistrat si alte piese precum Smoke, poate cea mai atmosferica piesa cantata de Ron Asheton (dupa We Will Fall de pe primul album Stooges, desigur), taiata de chitara lui geniala si legata de o linie de bass care se repeta intr-una (dar asta e bine). Pe undeva prin spate se aude o clapa. Hollow e o piesa care ar putea foarte bine sa stea pe un album al unei trupe de garage-punk din anii '80, sau pe unul din primele albume Mudhoney, sau a oricarei trupe influentate masiv de Stooges, din undergroundul american. Alte cateva piese sunt cam in acelasi stil, cu Take LSD mai spre hard rock, toate dominate de Asheton si Arm. Pe coverul dupa TV Eye, vocea lui Arm, oricum o imitatie dupa cea a lui Iggy, devine aproape identica cu a lui. Pentru cinefili mai exista o varianta cantata de insusi Ewan McGregor (cel care in film il joaca pe Pop). Mai sunt si alte piese cantate de altcineva decat Arm: She's Like Poison to Me pare sa fie cantata de Thurston Moore, o piesa plina de chitari insa cu o atmosfera parca de vis, vag sugerand popul senzual si cu multa chitara de la My Bloody Valentine.

Pe Pull the Pipe, cred ca se aude vocea lui Mike Watt. Sunt si cateva piese instrumentale scurte, care suna mai mult ca niste teme care nu au fost suficient dezvoltate, conduse de Asheton dar ancorate bine in basul lui Watt. Se simte ca la celelalte achitari au acces memebri Sonic Youth, iar piese scurte precum March of the Wild Ratttz seamana cu chitarile care se pot auzi pe unele piese de la Ciccone Youth, unde, de altfel, o parte din memebrii acestei trupe se vor reintalni. Walk of the Wylde Ratttz ar fi o alta piesa asemanantoare, nu doar cu numele. TV Eye nu e singurul cover, mai exista si un cover inutil de lung dupa Funhouse, de pe Funhouse de la Stooges, cu saxofon cu tot. Piesa mea preferata este

Be My Unclean, unde Asheton se apropie de blues, si impreuna cu Arm dau o nuanta mai patetica muzicii.

Daca iti plac Stooges, sau toata muzica pe care au facut-o posibila, de la punk pana la indie si grunge, daca iti plac Sonic Youth si intreg underground-ul american al anilor '80, Mudhoney si Minutemen, daca iti plac toate celelalte proiecte mai mult sau mai putin punk ale lui Asheton, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race, atunci probabil ca albumul asta ti se va parea interesant pentru ca aduna toate lucrurile astea la un loc. Ron Asheton a fost unul dintre cei mai influenti chitaristi ai rockului, stilul lui fiind copiat de poate sute de alti chitaristi care i-au urmat, nu doar din zona punkului.

Albumul asta e greu de incadrat intr-un stil precis, e pur si simplu rock plin de intensitate, dominat si ghidat de chitari, care nu tine prea mult cont de categorii ci doar de sunet. Intr-un fel e exact esenta rockului.

Puteti afla inca vreo cateva detalii si avea marele noroc de a asculta albumul acesta obscur, care nu a fost lansat niciodata, downloadandu-l de aici:

na  <== 

No WTO Combo - The Battle of Seattle (1999)

N-as fi scris nimic despre asta daca n-as fi gasit intamplator un clip cu ei. Nu credeam ca exista asa ceva, avand in vedere ca albumul insusi e destul de obscur. A fost inregistrat live, cu ocazia manifestatiilor anti-globalizare din Seattle, 1999. Atunci a urcat pe scena o trupa formata special pentru acea ocazie, ceea ce face aceasta unica inregistrare a lor pretioasa. Si mai interesant e faptul ca trupa e formata din oameni foarte cunoscuti si pe care nu ai crede ca i-ai putea vedea impreuna: Jello Biafra, omul de la Dead Kennedys si inca o droaie de alte trupe, Krist Novoselic, basistul de la Nirvana, Kim Thayil, chitaristul de la Soundgarden si tobara de la Sweet 75, trupa post-Nirvana a lui Novoselic. Doar combinatia asta de oameni zic eu, face toti banii. Din pacate albumul nu e fascinant. Sunt 4 piese si un discurs al lui Biafra in genul celor de pe albumele lui de spoken word. Chiar si temele se regasesc pe unele din albumele respective. Evident, discursul fiind despre evenimentele de atunci, e in mare depasit ca relevanta. Cu toate astea poate ca merita ascultat, unele chestii spuse acolo sunt interesante si posibil relevante si azi. Intamplator, in perioada asta sunt diverse dezbateri despre cat de libera e presa in realitate, iar Biafra vorbea atunci, in 1999 despre o alternativa la o realitate in care mass-media se afla in mainile a doar cativa insi dintr-o tara. Dintre piese, doua apartin altor trupe: Let's Lynch the Landlord e o piesa clasica de la Dead Kennedys, iar Full Metal Jackoff e poate cea mai buna piesa de pe albumul lui Biafra cu DOA (Last Scream of the Missing Neighbors, 1990). Daca nu l-ati ascultat pe cel din urma, atunci puteti asculta varianta de pe albumul asta, desi mie mi se pare mai slabuta. Dintre piesele facute special cu ocazia concertului, Electronic Plantation mi se pare reusita. Acolo se simte combinatia intre DK si Soundgarden, ceea ce face totul sa sune diferit de ceea ce te astepti sa auzi de obicei de la o piesa punk. In combinatia asta se scuipa mult venin cu efect asigurat, mai ales ca Biafra pare mai convingator ca niciodata. New Feudalism, cealalta, incepe cu o doza de umor tipica pentru Biafra: "And it was somebody from this town, i believe, who once said you will never hear surf music again. Well, you are going to hear surf music again: s-e-r-f music!". Apoi piesa incepe cu multa vitamina C si o doza potrivita de critica a diverselor practici capitaliste ale epocii noastre.

Dupa evenimentul asta nu s-a mai auzit nimic de No WTO Combo, iar Biafra s-a intors la Lard, si la spoken worduri, unde reapare discutia despre importanta surselor alternative de stiri, lansand Become the Media un an mai tarziu. Evident, omul care a inventat o droaie de nume de trupe ca Peppermint Leprosy nu putea sta prea departe de noi colaborari si deja in 2004 scotea inca un album, de data asta impruna cu Melvins. Lista, desigur poate continua.

Stikuri: punk
Punctaj: 3,5/5

Recenziile altora

Si deci tipul asta are spatiul lui delimitat pe un site, in care isi scrie recenziile. Sunt trupe de underground clasice cum ar fi Black Flag, X, sau Minutemen. Wire si Gang of Four sau chiar Joy Division, trupe britanice, sunt si ele acolo. Fata de recenziile mele spre exemplu, tipul asta ia cate o trupa si trece prin toate albumele ei.
Doar fiindca sunt trupe consacrate deja, nu inseamna ca nu merita sa mai fie mentionate pe aici-pe colo, mai ales avand in vedere ca recenziile astea sunt destul de detaliate, bine documentate, si interesante mai ales datorita copertilor de albume care coloreaza paginile. Si sunt sigur ca mai sunt destui oameni care nu stiu mare lucru despre ele si ar trebui sa afle. Fiind un fan devotat Stooges pot spune ca am aflat lucruri noi citind recenzia despre ei, deci practic a meritat.

Na linkul: link