Sambata, 02.10.2010, in Underworld vin Don Vito cu Hexen Brutal. Cu 2 zile inainte poposesc la timisoara si la Cluj. Don Vito sunt o trupa care a fost in turneu in China, canta un noise-rock foarte ritmat si foarte brusc, asemanator cu NO wave-ul vechi, iar Hexenbrutal un fel de doom metal cu clape in loc de chitari, ceea ce ii face sa sune de fapt a ceva muzica experimentala. Despre ei s-a mai scris aici: http://ceacpac.blogspot.com/2009/06/ugtm-2009-21-22-23052009.html
si aici: http://ceacpac.blogspot.com/2009/05/ugtm-2009-21-22-23052009.html
Nu mai am multe de zis in afara de ce s-a zis deja. dar nici nu cred ca e nevoie.cele doua trupe probabil vor bubui cum n-au mai bubuit multe trupe pana acum pe la noi. Sunt genul de trupe care suna intr-un fel pe inregistrare, dar care te lasa uimit in concert, prezenta scenica fiind uimitoare. De asemenea nu prea seamana nici ca stil cu multi care ne-au mai calcat meleagurile in trecut.
In concluzie, n-aveti nici o scuza sa lipsiti.
No. 3 a facut deja o recenzie pe aceasta tema, dar ceac Pac are ceva de spus. A aparut o trupa noua si se cheama Uma Swan. Au scos deja un EP si au si cantat recent in Underworld. E un soi de formatie compusa din vedete avand in vedere ca ii contine pe Alexandru de la The Bad Days Will End si Romantic Jurgen (printre altele), Peter de la mai ciudatii (pentru peisajul romanesc, cel putin) Vaduva Bob si Mircea de la Howling Saints. Intr-o situatie ca asta, cand te duci prima oara la Uma Swan, inevitabil, ai asteptari. Din fericire, ei nu le-au inselat. Te intrebi ce ar mai putea aduce nou o trupa din aria post-punk, mai ales dupa invazia internationala nefasta a "indie"/post-punk revivalului. Dar Uma vin nu doar cu combinatia inspirata de post-punk/ goth si shoegaze a la MBV ci si cu 3 instrumentisti talentati: si basul si chitara si tobele sunt misto, iar la un moment dat, ca sa nu poti sa zici "am mai vazut asa ceva!" se strecoara pe o piesa si niste clape care domina intregul peisaj. Destul despre instrumental. La voce e Peter, desi sunt multe pasaje pur instrumentale si chiar o piesa lipsita cu totul de voce. Unii dintre oamenii prezenti la concert au obiectat cu privire la voce, si adevarul e ca nu e una care sa placa tuturor. Daca nu-ti plac influentele lui Peter, cel mai probabil n-o sa-ti placa nici cum canta el. Dar timbrul si stilul sunt una, iar priceperea e alta, si el a dovedit ca stie ce face, reusind sa fie convingator. Spre exemplu a reusit sa fie suficicent de convingator pe coverul pe care l-au cantat dupa...o trupa de electronica, Death in Vegas, desi singurele versuri pe care trebuia sa le cante, cu intonatii diferite, erau "la la la". In alta ordine de idei, sa canti post-punk/shoegaze si sa iti iasa bine un cover de electronica e mare lucru, si lor le-a iesit!
Versurile erau tot ale lui Peter si aici nu stiu ce sa zic...probabil cel mai bine e sa le primesti cu umor...pana la urma e vorba doar de putina zoofilie si pedofilie, dar si despre ceva mai serios - dorinta de nestavilit. Trupa a reusit sa scoata in evidenta si talentele nebanuite ale lui Peter ca bassist, desi chitaristul si basistul au tot schombat instrumentele intre ei pe masura ce piesele se succedau. Tobele tribale m-au facut sa vreau sa ma duc acasa sa ascult Theatre of Hate, iar chitara era un zgomot dens, mare si placut.
Am asistat la o muzica pagana, ceva incantatie sinistra, si a sunat foarte bine.
Dar No. 3 zicea in recenzia proprie ca scena goth bucuresteana a fost cea care a primit trupa in sanul ei. Dar care scena? Exista in Bucuresti ceva care se poate numi scena, fie ca e vorba de scena punk, post-punk sau goth? Ca sa lamurim termenii, prin scena se intelege aici un grup de trupe care sa concerteze periodic, o retea de baruri care sa sustina efectiv trupele care vor sa cante si un public suficient cat sa se poata tine concerte regulate. Din punctul meu de vedere, singura scena in Bucuresti, o au metalistii. Ei au fost intotdeauna suficient de multi pentru ca aici sa se poata tine concerte atat in cluburi cat si pe stadioane. N-as zice ca avem o scena goth sau punk, sau de alt tip. Pana la urma, un concert cu 30 de spectatori nu e cine stie ce. A nu reusi sa depasesti suma asta la majoritatea concertelor da de gandit. La Uma Swan, de fapt, numai o parte din oamenii prezenti veneau din zona goth. Cum se face ca lumea nu vine la concerte desi intrarea este de obicei la un pret acceptabil? Multa lume spune ca asculta punk si totusi asta nu inseamna public mai mult la concerte. La fel, multa lume spune ca stie Joy Division, poate pentru ca da bine sa stii asa ceva, dar post-punk-ul, ca si "scena" goth raman saracite de oameni cand vine cate o trupa pe aici. Parea pentru o vreme ca exista o scena punk, cam pe vremea cand se deschisese Underworld prima data, la Kogalniceanu. Barul isi asumase responsabilitatea reprezentarii udnergroundului si cel putin in perioada de inceput erau pana la 3 concerte pe saptamana. Fusese o perioada extraordinara, pentru ca pana atunci capitala fusese moarta si brusc aveai unde sa mergi si o gramada de trupe de vazut.
Ascultatorul de muzica din ziua de azi e un om ciudat: zice ca-i place o anumita muzica, dar nu vine sa o asculte, sa vada o trupa, sa incerce ceva nou. Altii din pacate, nu au depasit inca atitudinea de tipul "daca am de ales intre bere si concert, ma simt nevoit, cu regret, ce-i drept, sa aleg berea". Ar mai fi categoria, similara de pusti care sunt "revolutionari" pana la un punct, dupa care hotarasc ca e timpul sa treaca la drum'n'base, pentru ca de fapt nu sunt nimic altceva decat parte din turma care alearga dupa ce e la moda maine.
Un alt fapt ciudat e ca anumite stiluri sunt aproape necunoscute la noi: noise-rock, shoegaze sau indie. Indie nu se pune, pentru ca invazia de trupe dragute care isi spun asa nu au de fapt nici o legatura cu indie-ul. Indie era o eticheta pentru trupele care deviasera de la punk mai mult sau mai putin si care se aflau la case independente. Sunetul a evoluat in timp, dar a pastrat ceva din caracteristicile initiale si principiile initiale. De ce starea de fapt este cea de fata? Poate cineva sa raspunda? Ceea ce pare clar insa este ca nu se poate vorbi la noi de scene, in contextul unei comoditati alimentate de bere si lene.
Cine ar fi crezut ca pe langa Flipper a existat si Flipper Jr.? Nu e o gluma, si probabil nu e nici o referire subtila la Dinosaur Jr. (care initial se numisera, simplu, Dinosaur, dumnezeu stie de ce), dar este o referire intentionata la Flipper. Cei din urma erau una din trupele de hardcore din anii '80, dar erau mai lenti si mai zgomotosi, enervand astfel cu placere publicul de la concerte. Caracteristicile acestea au facut ca ei sa fie inclusi in tabara noise-rock si prin albumul lor clasic Generic, precum si prin faptul ca erau una din trupele preferate ale lui Kurt Cobain, au ramas in istorie. Krist Novoselic de la Nirvana canta acum cu ce a mai ramas din Flipper (vocalul a murit cu mult timp in urma). Celor de la Flipper le palcea sa fie abrazivi si murdari in stilul Stooges, iar Flipper Jr. nu au fost mai prejos. "Trupa", sau mai bine zis ansamblul-vocal instrumental, a existat, din cate se pare, in 1991 in cadrul unui concert Jesus Lizard, unii dintre greii noise-ului. Locul exact in care au cantat e neimportant avand in vedere ca nici unul dintre noi de pe aici nu cred ca merge prea des prin barurile americane. Componenta a fost urmatoarea: King Buzzo de la Melvins, bunicii sludge-rockului si pionieri grunge (el avea sa cante din nou coveruri Flipper doar putin mai tarziu cu Melvana, o alta trupa formata cu ocazia unui concert); David Yow, vocalul de la Jesus Lizard si, in prealabil, Scratch Acid; si Mike Watt, basistul extraordinar de la Minutemen, fIREHOSE si nu in ultimul rand Stooges in varianta post-2003. In privinta tobarului, unele surse mentioneaza numele lui Dale Crover de la Melvins. S-au cantat coveruri dupa Scratch Acid si Flipper, desi nu toate melodiile sunt descifrabile, iar altele nu au notate numele. Problema cea mare este calitatea sunetului. Se pare ca Steve Albini ar fi fost in acea seara responsabil de sunet, dar probabil ca inregistrarea de fata este facuta neoficial si de aceeea se aude asa de prost. In Concluzie, piesele merita pentru ineditul pe care il reprezinta - acei oameni intruniti pentru a canta piesele acelor trupe, din pacate calitatea proasta a sunetului ma face sa declar ca albumul este numai pentru fanii inraiti Flipper/Scratch sau pentru oamenii din cale-afara de curiosi. Flipper Jr. se gaseste foarte usor cu un search, pe site-uri de tipul mediafire.
Pana acum pe aceast pagina nu s-a pus la dispozitie spre descarcare decat o piesa, iar acum se va face inca o exxceptie si se pun la dispozitie inca doua.
Dupa cum s-a spus clar in articolul anterior, nu toate trupele de no wave au incaput pe compilatia No New York. Cele care nu au fost primite nu erau insa mai proaste, iar dovada este aici. Red Transistor era una din acele trupe care nu a incaput, dar a fost luata initial in considerare. Cu siguranta asta a contribuit la faptul ca trupa nu a scos decat 2 piese in cariera sa. Ca si Rosa Yemen, Red Transistor sunt un mic giuvaer uitat complet. E No wave, dar mult mai coerent si mai muzical, dar este in acelasi timp si precursor al noise-rockului. E abraziv, primitiv, uneori latrat mai degraba decat cantat si uneori atat de repetitiv ca seamana cu Crime - pe Not Bite nu se aude altceva decat versul "Not bite" repetat la nesfarsit. Cele doua piese sunt piese aparent de amatori, lasand impresia ca nu prea stiu ce ar trebui sa faca - tot pe Not Bite vocea incepe zicand "la la la la la la la la" imitand chitara, si continua asa o buna bucata de vreme, pana cand intra in nu mult mai inspirata repetitie mentionata mai inainte. We're Not Crazy e un titlu ironic, nu de alta dar piesa pare chiar mai sarita de pe fix decat cealalta.
Ca sa nu o mai lungim inutil, iata piesele mai jos, piese care ar trebui sa placa. Sunt incisive si oricum cine zice ca amatorismul nu suna bine?!
Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.
No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.
No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.
No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).
Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.
Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.
Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.
Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.
Imaginea undergroundului american din anii '80 nu ar putea fi completa vreodata fara cei de la Replacements. Sigur, ei ar putea fi mai degraba tinuti minte ca precursori ai alternativului din anii '90. Ascultandu-i devine clar de unde s-au influentat Nirvana pe albumele post-Bleach. Ei bine, ambele idei sunt indreptatite. Prezenta acestei trupe pe Ceac Pac se justifica pentru ca trupa asta a fost foarte influenta la vremea ei, iar albumele sale, cel putin pana la ultimele, au fost cu adevarat marcante. Pe langa asta trupa e renumita pentru betiile interminabile, datorita carora de multe ori nu-si puteau duce concertele pana la capat. Trupa a avut o evolutie graduala, de la hardcore pana la alternativ, dupa care s-a destramat, in 1991. Albumul prezentat aici se inscrie la jumatatea traiectoriei trupei, atat cronologic cat si stilistic: Tim prezinta trupa care a renuntat deja la hardcore-ul primelor albume, dar care nu a ajuns nici trupa accesibila de mai tarziu. De fapt, intre noi fie vorba, Replacements sunt inadaptatii perfecti: ei nu au descoperit niciodata faima unei trupe comerciale nici dupa ce au semnat cu case mari de discuri si si-au metamorfozat muzica in ceva mai curat si mai placut urechilor. Tim deci are ceva din melodia zilelor tarzii, fiind un fel de precursori ai sunetului alternative, dar pastreaza energia si pathosul undergroundului, si originea lor inca e simtita. Cel mai bun exemplu, poate cea mai cunoscuta piesa a lor - Bastards of Young - este strigatul celor ce nu se simt acasa nicaieri, din toti plamanii, oarecum cu mandrie sau cu acceptare, si cu pesimism ("God, what a mess"), dar in orice caz cu o energie pura, inconfundabila. Piesa a beneficiat si de un videoclip considerat anti-clip. E postat pe ceac pac asa cil puteti cauta mai jos si veti intelege ce zic. Schimbarea insa nu se produce pe acest album. Let it Be, albumul precedent, combina piesele punk, cu influente de hard rock abea simtite pe una din piese, cu alte piese melodice, unele chiar cu clape, iar altele intr-un stil apropiat de folk. Pe toate acestea, iese in evidenta vocalul Paul Westerberg, care dupa 1991 si-a inceput cariera solo. Vocea sa, plina de energie si plina de emotie a influentat numerosi alti oameni si probabil este sursa acelui entuziasm debordant de care dau dovada primele albume de la Against Me!. De altfel cei din urma au facut un cover dupa Bastards of Young pe o compilatie tribut. Lucrurile astea sunt in mare, valabile si pentru albumul Tim. Ei seamana cu amicii lor Husker Du. Alaturi de Bastards of Young, cea mai memorabila si reusita piesa e Left of The Dial, o oda inchinata posturilor de radio independente (acele "college radio", care pentru noi sunt o notiune cam vaga) si, mai subtil, o declaratie de dragoste a lui Westerberg pentru membra unei alte trupe. Cele doua piese, singure, stabilesc reputatia trupei: e un sunet care descrie acea zona muzicala non-mainstream la fel de bine ca Pixies sau Husker Du in perioada mai tarzie, sau chiar Meat Puppets pe vremea cand erau la SST.
Ceea ce fac Replacements in mod stralucit este sa combine mai multe influente fara sa compromita muzica. Kiss Me on The Bus, are ceva din rockabilly, insa infuzia e bine ponxderata, iar piesa e optimista si copilaroasa (titlul spune tot). Hold My Life seamana mai degraba cu piese de genul Left of The Dial. Little Mascara e o piesa destul de soft, "balada", cum ar zice unii (haha). dar refrenul pare cantat cu inima in gat asa ca e greu sa-i rezisti. Ca si in alte piese, pe aceasta, Westerberg isi scoate trairile la vedere, dar asta e un lucru care se simte, nu unul pe care il declara. Here Comes a Regular inchide albumul si e o piesa pentru zilele ploioase, melancolice de duminica, cantata doar de Westerberg cu chiatara sa si un vag sunet de clapa in spate. Swinging Party de asemenea cauta sa atinga o coarda sensibila. I'll Buy e o piesa ok si atat. Lay it Down Clown si Dose of Thunder reprezinta o intoarcere la piese putin (am zis putin) mai ritmate si fortoase, dar nu-mi plac din cauza senzatiei vagi de hard rock cu ceva ramasite de punk pe care mi-o lasa.
Tim este un album reprezentativ pentru o epoca si un tip de muzica. E departe de perioada hardcore a anilor '80, dar inca prea murdara, prea sincera si independenta in spirit ca sa fie ceva accesbil unui mare numar de oameni. Vine totusi cu altceva decat ceea ce oferea hardcore-ul, deja mult limitat. Replacements au fost una din acele trupe care probabil au dorit sa depaseasca constrangerile unui gen de muzica precum punk-ul., ramanand insa tributari lui. Westerberg are o voce care te poate impresiona si e un vocal extraordinar. ca in cazul multelor alte albume, s-au inregistrat mai multe piese decat apar pe album, unele fiind pastrate si incluse pe altele mai tarzii. Amgasit un demo din inregistrarile pentru Tim, piesa care este preferata mea de la ei - Can't Hardly Wait. Ea apare mai tarziu pe Pleased to Meet Me, un album mult mai accesibil si intr-o forma modificata, inclusiv la capitolul versuri. Cautati variantele acestor piese, mie imi plac pentru ca, deja e clar, nu pot rezista stilului vocal mai sus mentionat, bazat pe transmiterea emotiilor mai dergraba decat ideilor...e ca si cum nu ti-ar placea Bob Dylan dar iti place sinceritatea brutala cu care spune lucrurile.
