Ma intorc la seria de albume clasice, dupa cum am promis in postarea despre The Jesus and Mary Chain. Doar ca acum va fi vorba mai degraba despre o trupa clasica decat despre un album clasic. Nu de alta, dar daca ar fi fost vorba de album clasic, probabil ca aici ar trebui sa apara Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Albumul de fata merita sa fie aici totusi, pentru ca e mai putin cunoscut, fiind o compilatie postuma si pentru ca contine piese inclusiv din perioada Fresh Fruit. In plus, e o ocazie de a afla de ce era trupa asta asa misto. Plus, piesele sunt destul de diverse, ceea ce il face destul de interesant si e probabil albumul meu preferat de la ei. Am facut rost de caseta pe care o am acum prin 2001 (aproximativ) si habar nu aveam atunci ca exista ceva care se numea hardcore, stiam doar ca ei erau una din trupele cu adevarat tari de punk. Ceea ce e adevarat. Punkistii de atunci care imi dadeau sfaturi cu un aer putin superior (in mod amuzant, chiar si cei mai "nazisti") mentionau intr-una doua trupe pe care daca nu le ascultai erai fraier: Toy Dolls si Dead Kennedys. Ideea asta era atat de des repetata ca pana si unul sau doi din cei care nu ascultasera respectivele trupe repetau fara sa stie ce zic aceleasi nume: Toy Dolls si Dead Kennedys. Nu stiu de ce astea doua mergeau impreuna, din punctul meu de vedere nu prea seamana. Toy Dolls nu mi-au placut niciodata asa ca o sa trec mai departe.
Dead Kennedys au fost una din vechile trupe de hardcore, formata in 1978 si contemporana cu "hardcoristii" Black Flag, Circle Jerks, Minor Threat, Bad Brains, Misfits, Flipper si altii. Desigur, astazi multa lume intelege prin hardcore trupe de genul Madball, Hatebreed sau chiar Biohazard si eventual le considera pe celalate ca fiind "punk". Asta este o confuzie ce se face des. Hardcore-ul este punk. De altfel eticheta corecta este "hardcore punk". O enciclopedie de prin anii '90 (am uitat numele) nota in dreptul cuvantului 'hardcore' faptul ca termenul desemneaza orice latura extrema a unui stil de muzica. In felul asta avem hardcore punk, ca varianta mai dura de punk , dar si hardcore rap spre exemplu.
Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.
Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.
Daca vrei o alternativa la toate lucrurile astea urate, atunci solutia ar putea fi Dead Kennedys, o trupa situata pe pozitii total opuse. Criticand tot, de la regimul politic si companiile-gigant pana la diverse chestiuni sociale si apoi pana la atitudinea macho si cea materialista sau cinica a contemporanilor sai ca moduri de viata, DK au aparut ca niste radicali in favoarea eliberarii individuale (vezi filmuletul de mai jos despre anarhism), cu implicatii anarhiste evidente. Cu toate astea ei nu au fluturat niciodata steagul negru, fiind ceva mai degajati si cu chef de gluma decat mult prea rigizii si seriosii Crass, peste ocean. Au fost totusi mai sinceri si mai directi decat stangistii de la Clash (nu ca astea doua trupe nu sunt remarcabile fiecare in felul ei). Stilul lor a atras atentia cercurilor conservatoare americane si in final, un proces in instanta, care a avut efectul de a distruge trupa pana la urma, dar si de a-l radicaliza si motiva mai mult pe Jello Biafra, a carui cariera a devenit si mai prolifica dupa acest moment.
Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.
Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).
In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.
Stiluri: punk; hardcore
Nota: 5/5Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.
Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).
In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.
Stiluri: punk; hardcore
Recomandari: doua filme documentare - American Hardcore si Punk Attitude
o glumita apropo de asa zisul "hardcore":
