Albumul meu preferat din toate timpurile si dintre toate albumele posibile e Ten de la Pearl Jam. Recunosc. Dar nu o sa ma scuz prea mult. Intr-un anume sens grunge-ul de la inceputul anilor '90 a devenit la moda doar din intamplare. In parte pentru ca piata era suprasaturata de trupele de hair metal care nu se mai terminau. Dar e foarte clar ca cel putin o parte din trupele "sunetului Seattle" nu aveau un sunet obligatoriu compatibil cu mainstream-ul si in ceea ce priveste trupe ca Melvins si Tad, casele lor de discurisi-au dat seama de asta la un moment dat si au scapat de ele, aruncandu-le in undergroundul unde existasera atata vreme. Mudhoney isi schimbasera deja stilul in momentul in care au optat pentru o casa de discuri gigant, cantand un fel de punk mai diluat. Iar In Utero-ul de la Nirvana ar fi incaput mai degraba intre albumele indie ale trupelor obscure din anii '80, mai ales ca a fost produs de nimeni altul decat Steve Albini, un fel de parinte al noise-rockului american. Si ar mai fi un lucru: Screaming Trees si Soundgarden au scos fiecare albume la SST, una din cele mai celebre case de discuri independente din anii '80 (alaturi de Alternative Tentacles a celor de la Dead Kennedys si acum a lui Jello Biafra), a lui Greg Ginn de la Black Flag. Unii critici au spus ca grungeul a fost implinirea undergroundului american al anilor '70 si '80, o explozie a ceea ce fusese bun dar tinut sub capac pana atunci. Intr-un fel, Green River, prima trupa de grunge, aparuta in 1984, e expresia fidela a ideii asteia. Mentinand un echilibru intre influentele care aveau sa domine stilul pe viitor - Stooges pe de-o parte si Black Sabbath si Led Zeppelin de cealalta parte - trupa era de asemenea impartita in ceea ce priveste idealurile. Jumatatea care punea pret pe independenta s-a transformat in Mudhoney, iar cea care tindea catre cantatul pe stadioane a devenit Mother Love Bone si mai apoi jumate de Pearl Jam.
Ten e probabil cel mai bun album de la Pearl Jam, desi VS si Vitalogy sunt intr-un stil nu foarte diferit. Nici o piesa nu e slaba, chiar si piesele mai slabute comparativ suna bine (Oceans). Influenta punkului e mai mult sugerata prin energia nebuna pe care o au toate piesele, in rest predominand riffurile de hard & heavy. Mike McCready e un chitarist foarte bun , dar nimic nu se compara cu vocea lui Eddie Vedder, care parca apartine unui om plin de viata, iar lucrul asta parca se simte la fiecare vers. Nu intamplator Vedder e unul dintre cei mai imitati vocali ai muzicii rock. Editii ulterioare ale albumului, cum ar fi cea japoneza, includ si alte piese pe langa cele 11 obisnuite, tot din perioada de inceput, ca Footsteps (o relucrare a piesei Times of Trouble ce fusese compusa pe vremea Temple of the Dog), Wash si Breath. Cu sete de viata si un sunet plin, Ten e genial.
