Death - For The Whole World to See (2009)

Aici e vorba de o trupă care nu are nimic de-a face cu binecunoscuta trupă de metal cu acelaşi nume. Death sunt o trupă de proto-punk din Detroit-ul începutului anilor 70. O trupă formată din trei fraţi negri, concitadini ai unor trupe ca Stooges şi MC5. 

La fel de interesantă ca muzica lor e şi povestea lor. Death s-au format în 1973, dar au scos primul album abea în 2009! Au cântat doar câţiva ani şi în intervalul ăsta au apucat să înregistreze nişte piese care au rămas însă uitate în cămară. În 2009 s-au apucat din nou de concerte.

În sunetul Death se reflectă evoluţia personală a celor trei fraţi: au început ascultând funk şi soul, dar mai apoi au descoprit muzica rock. La combinaţia asta între trei stiluri mai trebuie adăugat încă un ingredient: versurile destul de politice.

Punkiştii mai anarho s-ar putea să strâmbe din nas la albumul asta, având în vedere că e destul de soft în comparaţie cu ce au scos trupe de punk de mult mai târziu. Stilul este în mod clar învechit. Death parcă au ceva în comun cu Bad Brains şi în mod clar anumite părţi au energia celor de la Ramones, dar în rest, nimic nu pare prea punk. 

Dar hai să ne înţelegem: Death nu sunt o trupă în gen Ramones, iar piesele lor sunt energice, scurte (cele mai lungi două piese au 5:50 minute) şi compacte. Toată energia asta merge bine împreună cu ritmuri din zona muzicii negre. Cea mai bună piesă, Politicians In My Eyes, are toate lucrurile de mai sus, şi tocmai când credeai că ai înţeles totul, piesa degenerează într-o bucată instrumentală care pare ruptă din altă direcţie muzicală. Chitara e abrazivă fără să fie dură, iar bassul are un sunet plin şi duduie exact cum trebuie, la fel ca pe celelalte piese. De fapt, câteva dintre piesă poartă clar amprenta liniei de bass, liniară, dar care pare să aibă ceva urme de funk.

În concluzie, For The Whole World To See merită ascultat pentru fuziunea de stiuluri, cu condiţia să poţi să laşi de-o parte orice aşteptări. E proto-punk, dar nu prea seamană nici cu ce făceau Stooges, nici cu Patti Smith sau orice altă trupă care a fost etichetată drept proto-punk de-a lungul timpului.

Trupa şi-a câştigat şi dreptul de a a avea un documentar:

Stiluri: proto-punk

Notă: 3,5 / 5

Mike Watt - Ball-Hog or Tugboat? (1995)

Albumul asta apare acum aici pentru ca e genul de album special, pe care il primesti cadou de sarbatori. Nu apare aici pentru ca e extraodinar de bun, ci pentru ca e inedit. Cel mai probabil, o sa si placa. Ai si de unde alege: sunt 17 piese. Sa incepem, deci.

E vorba de albumul lui Mike Watt, Ball-Hog or Tugboat?.

Mike Watt este un basist legendar, devenit cunoscut ca membru al trupei de punk Minutemen. S-ar putea sa-l fi vazut cu ochii vostri in carne si oase, caci de cativa ani este basistul celor de la Stooges. Influentat de Stooges si Germs, dar si de Miles Davis sau - in mod neasteptat - de Jack Kerouac, omul activeaza neintrerupt de la inceputul anilor '80 si este respectat ca fiind un foarte bun basist.

Albumul despre care vorbim aici este primul lui album solo, din 1995. Sa nu credeti ca e vorba de o droaie de piese cu el la voce si bass si o trupa de anonimi care asigura acompaniamentul. Albumul e plin de membri al altor trupe, multi dintre ei la fel de faimosi ca el. Lista e imensa. Cea mai cunoscuta piesa de pe album, Against the 70's il are la voce pe Eddie Vedder de la Pearl Jam si pe unul din fratii Conner de la Screaming Trees la chitara, cat si pe Krist Novoselic si Dave Grohl de la proaspat disparuta (pe atunci) Nirvana. Mai e o piesa lunga, destul de psihedelica (Maggot Brain), in care actorul principal e J Mascis de la Dinosaur Jr.. Henry Rollins baga vocea pe Sexual Military Dynamics. Kathleen Hannah de la celebra trupa riot grrrrl Bikini Kill apare pe Heartbeat, dar intr-o inregistrare a unei convorbiri telefonice, redata la sfarsitul piesei. Hannah ii transmite lui Watt ca refuza sa apara pe albumul lui, cata vreme unul din muzicienii echipei se face vinovat de tentativa de viol. In contextul asta e total neclar de ce a ajuns inregistrarea asta pe varianta finala a albumului. Pe Max and Wells apare domnul Mark Lanegan. Pat Smear de la Germs/Nirvana/ si mai tarziu Foo Fighters, Flea si altii apar pe alte piese. Cica si Thurston Moore de la Sonic Youth ar fi pe undeva pe acolo. Mike Watt insusi apare cu vocea pe Big Train. In afara de asta, printre toate piesele apare si Tuff Gnarl de la Sonic Youth.

Ca stil, albumul sare in multe directii. In primul rand, se simte ca este albumul unui basist: bassul e foarte prezent in toate piesele. In principiu e vorba de rock, DAR in unele cazuri sunetul se indreapta simtitor catre o latura mai experimentala, de jazz chiar (Sidemouse Advice are o trompeta interesanta), iar alteori atmosfera e mai degraba una de blues (Max and Wells). Exista si o dispozitie catre folk pe alocuri, desi nici una din piese nu e folk propriu-zis. Dupa cum am sugerat deja, albumul e destul de divers, poti incerca mai multe piese si descoperi pe cele care suna de la interesant in sus. In mod evident, Against the 70's e cea mai accesibila si cea mai "alternative rock" si probabil nu intamplator e si cea mai cunoscuta piesa de pe Ball-Hog.

Ball-Hog or Tugbouat merita ascultat in primul rand pentru diversitatea de muzicieni care apare acolo. in al doilea rand, probabil ca veti aprecia talentul lui Watt in ceea ce priveste cantatul la bass (din pacate, nu impresioneaza la fel de mult cand isi foloseste vocea, dar asta e!).

Stiluri:  alternative, experimental, etc.
Punctaj: 3,5/5

Crass: anarhismul "clasic"

Oricine a avut chef sa afle ce e punk-ul ar trebui sa fi ascultat deja Crass.

Sigur, Ramones, Pistols si Clash sunt creatorii, dar ei nu au dus punk-ul (tot ce inseamna el, cu muzica, subcultura idei si tot) la finalitatea lui radicala. Pana la urma, singurul rebel cu creier din Sex Pistols, convins de ideea schimbarii, a fost Johnny Rotten, care probabil avusese acces la cine stie ce mediu artistico-politic radical. Stooges au avut energia aia teribila, dar nu erau chiar ACOLO, daca intelegeti ce vreau sa zic.

Dar apoi Sex Pistols s-au departit, miza fiind banii si faima, Ramones au inceput sa scoata albume identice pe banda si stooges se despartisera oricum de mult. Clash ramasesera punk doar in sensul ca nu erau interesati de etichete si experimentau constant cu muzica. Plus ca vestimentatia lor era din ce in ce mai aiurea.

Crass a fost o trupa de anarho-punk britanica, activa intre anii 1977-1984. Au creat punk asa cum ar trebui sa fie el, si de atunci tot punk-ul care nu era pentru baietii de cartier ca hardcoreul, sau care nu era comercial, a preluat ceva din formula trupei asteia. Ei au creat nu doar muzica, ci o subcultura. Muzica in sine era militanta, dar in acelasi timp Crass nu au devenit niciodata plictisitori. Au creat un soi de punk pur, redus la esenta, dar au flirtat tot timpul cu muzica experimentala. Totul e scurt, abraziv, incisiv si revolutionar. Daca cineva asociaza punk-ul cu anarhismul, e in buna masura din cauza celor de la Crass. E ca si cum dadaistii ar fi descoperit rock-ul.

Crass e una din acele trupe care personifica ideea de DIY. Si-au creat propria casa de discuri la care si-au scos albumele, dar prin care au promovat numeroase alte trupe britanice (doua din trupele alea au aparut deja pe Ceac Pac: Dirt si Amebix). Trupa functiona mai mult ca un colectiv ad-hoc: oricine putea face parte din ea. Asa se explica faptul ca pe albumele trupei se pot auzi vreo 3 vocali. Membrii trupei locuiau la comun impreuna cu alti oameni si cum mai toti ocupantii locuintei respective aveau de-a face cu lumea artei intr-un fel sau altul, fiecare a contribuit cu cate ceva la proiectul Crass. Astfel, trupa a aratat ca ceea ce facea era mai mult decat muzica pur si simplu. Demersul lor era in egala masura estetic si militant: de la disparitia lor, arta grafica de pe albume a devenit la fel de celebra ca muzica lor. Exista si un film care este despre ei si produs de ei. Desi interviurile si documentarele care au urmat desfiintarii trupei sunt mai relevante si mai usor de urmarit.

La capitolul versuri, celor de la Crass nu le scapa aproape nici un subiect: critica lor era indreptata impotriva statului, religiei, impotriva rolurilor de gen, impotriva extremismului de stanga si chiar impotriva punk-ului si a "elitei" sale. O trasatura importanta era pacifismul lor aproape obsesiv. Multe din piesele lor sunt despre razboi si amenintare nucleara si au un album intreg despre razboiul din insulele Falkland, care s-a desfasurat in perioada in care trupa era activa. Preocuparea lor fata de razboi poate fi inteleasa relativ usor daca punem totul in contextul razboiului rece. Crass erau implicati si in diverse campanii. Spre exemplu au contribuit cu o piesa pentru o compilatie dedicata ALF (Animal Liberation Front).

Crass sunt acum asociati cu sloganul "There is no authority but yourself", dar as zice ca cel mai important lucru lasat mostenire de ei este faptul ca au creat un hibrid al muzicii ghidate de principii. Altfel spus, au moralizat muzica. Nu in ultimul rand, dintre trupele punk, ei au contribuit probabil cel mai mult la promovarea ideilor libertare in muzica.

Clipul de mai jos arata cele doua calitati ale trupei: abordarea directa, fara menajamente, si in acelasi timp, o preocupare pentru crearea unei atmosfere:

Anarho-punk olandez: The Ex - Tumult (1983)

Au existat multe trupe in stilul Crass, dar o buna parte din ele nu erau altceva decat niste "reeditari" ale celor de la Crass. O trupa similara si originala in acelasi timp a fost The Ex. Ei sunt varianta olandeza a anarhistilor britanici. Nu au fost afiliati casei Crass Records insa. Crass s-au despartit in 1984, decizia avand legatura si cu o aluzie la George Orwell. The Ex mai canta si astazi, desi si-au schimbat stilul de nenumarate ori. 

Au inceput ca o trupa de anarho-punk mai experimentala decat Crass. Primele albume suna a Crass cu ceva mai mult distors pe bass. Deja la al treilea album sunau suficient de altfel ca sa nu stii daca sa ii consideri anarho-punk, post-punk sau rock experimental. Partea experimentala a castigat tot mai mult teren pana cand Ex au inceput sa semene din ce in ce mai mult cu Sonic Youth, cu care au si colaborat pe un album, spre sfarsitul anilor '80. In 1989 au lansat un dublu album (Joggers and Smoggers) plin de experimente sonore, piese cu influente populare de prin diverse tari, punk si alte piese abrazive. Printre altele, au inregistrat si un album de comemorare a razboiului civil din Spania. Prin 1996 deja, semanau oarecum cu Gang of Four si Fugazi (cu care au si avut concerte). Au scos cateva albume cu un violonist si au incorporat si instrumente de suflat, iar spre sfarsitul anilor 2000 s-au apropiat chiar de jazz etiopian, cantand cu un renumit saxofonist din Etiopia. Din 1996 canta cu chitaristul unei alte trupe anarho, la fel de experimentala, numita Dog Faced Hermans.

Cu alte cuvinte, daca nu iti place unul din albumele lor, alege altul la intamplare si s-ar putea sa descoperi o latura care sa-ti placa. 

In momentul de fata The Ex au peste 20 de albume. Exista si un documentar despre ei (Beautiful Frenzy) si un soi de film/concert facut de Jem Cohen, cel care a regizat si deja cunoscutul si extraordinarul documentar Fugazi, Instrument. Din 2010 au un alt vocal si un nou album.

Tumult e albumul celor de la The Ex din 1983 si cel care merita recenzat in primul rand. E un album produs de unul din tipii de la Mekons, trupa britanica de post-punk. La inceput iti lasa impresia unei inregistrari tipice trupelor de punk de la sfarsitul anilor '70. Totul e aspru si taios, militant si direct, cam tot ce si-ar putea dori cineva care gusta punk-ul. Bassul e mai tot timpu distorsionat si foarte in fata, simplu si percutant, in timp ce chitara nu are o abordare la fel de directa, ci mai "imprastiata", sau alteori, restransa la cateva scartaituri. Vocea seamana cu cea a tipului de la The Fall pe alocuri. Versurile sunt in mare parte in engleza. Unele piese de pe album fac the Ex sa nu fie doar o alta trupa de anarho-punk. Unele par sa fi evoluat din jam-uri si evolueaza pe o durata de cinci minute sau mai mult. Este cazul piesei Island Race, care devine oarecum hipnotica in repetitivitatea ei dinspre final. Pe alocuri, tobarul imprumuta ritmuri din afara ariei punk: vezi spre exemplu piesa F.U.N.E.I.D.Y. Pe O.S.L. insa, percutia aduce aminte de un drum machin. Cu tobele astea si chitarile aspre si scartaitoare, sa nu mai spunem de bassul distorsionat, muzica de pe Tumult aduce putin cu inceputurile industrialului, poate veti fi de aceeasi parere.

Daca preferati punk-ul rapid, Tumult nu e pentru voi. Incercati Crass sau Dirt sau primele doua albume de la Ex. daca insa considerati ca o abordare politica radicala trebuie sa mearga mana in mana si cu o abordare radicala a muzicii, atunci trebuie sa incercati albumul prezentat aici. O descriere in detaliu a tot ce au facut Ex pana acum ar necesita prea multe pagini. Sper ca scurta biografie si recenzia de aici sa inspire pe altii sa cerceteze de capul lor ce e cu acesti olandezi.

o piesa din alta perioada Ex (1997):







Stiluri: punk, post-punk; experimental
Nota: 4 / 5

Beats of Freedom (2010) - Un film despre muzica, rezistenta si comunism

In 2010 a aparut un film care merita vazut, caci e despre muzica. Filmul se cheama Beats of Freedom, este facut de un jurnalist de muzica britanic de origine poloneza si este despre rock in Polonia in timpul comunismului. Tema in sine face ca filmul sa capteze atentia, lasand la o parte muzica prezentata in el. Beats of Freedom e relevant pentru ca in general documentarele si stirile se axeaza pe muzica din spatiul occidental si ceva despre Europa de Est e chiar rar.

Tulburarile sociale din Europa din ultima vreme reprezinta inca un motiv pentru care acest film e relevant. Unde ne aflam noi aici suntem atat parte a UE cat si parte a fostului bloc sovietic si e interesant sa compari ce se intampla la polonezi atunci, cu ce se intampla la noi tot atunci in materie de muzica. Beats of Freedom este despre cum in conditii de dictatura, care nu putea suferi diversitatea, subculturile occidentale au reusit sa-si faca aparitia incepand cu sfarsitul anilor '60. E uimitor sa afli ca punk-ul a aparut in Polonia prin 1979, la doar vreo 4 ani dupa ce a izbucnit in Anglia! In timp ce noi in Romania nu aveam altceva decat discuri cu sex pistols vandute la negru. Nu tu trupe, nu tu punk, nimic. Pe langa punk, in Beats of Freedom e vorba si de hippie, metal/hard rock si diverse alte genuri. Destule trupe ce pot fi auzite pe coloana sonora suna bine.

Filmul prezinta felul in care diverse subculturi muzicale au aparut si au reusit sa ramana prezente in ciuda presiunilor, cenzurii oficiale si represiunii mai generale, in special a noii opozitii pornite de muncitorii din Gdnask. De asemenea, prezinta felul in care trupe autohtone au aparut si au reusit sa creeze muzica in conditii dificile. Diversele trupe militante poloneze pun intr-o lumina aproape ridicola trupele radicale din Anglia, spre exemplu, care agitau in ciuda unor conditii de viata mult mai prielnice. De fapt, ceea ce sugereaza o astfel de comparatie este chiar ca faptul ca trupe precum Crass, din Anglia, care puteau sa agite, o puteau face tocmai datorita unui mai mare grade de libertate. In Polonia in schimb, totul trebuia sa fie clandestin. Exista o scurta anecdota in film, legata de Charlie Harper de la UK Subs care observa chiar acest contrast atunci cand vizita Polonia in anii '80.

Ideea principala a filmului este ca muzica a reprezentat o forma de rezistenta culturala in timpul comunismului. Unii  dintre cei care au facut parte din grupari de protest precum Alternativa Portocalie la sfarsitul anilor '80, cantau in trupe sau faceau parte din diverse grupuri de fani. Ceea ce te pune pe ganduri este faptul ca tinerii polonezi din perioada comunista au infruntat anumite riscuri de dragul muzicii si pentru libertatea pe care aceasta o oferea. In  Romania, o astfel de forma de rezistenta culturala nu a existat. Iar acum, in vremea unui regim dubios-democratic, scena punk se afla intr-o faza de impotenta sau semi-coma.

Filmul se gaseste integral aici, insa nu are subtitrari pentru interviurile in poloneza:  aici .Din pacate din interviuri reies numeroase lucruri importante, si se pierde mult din povestire in lipsa lor. Cei care vor sa priceapa in termeni general tematica filmului, il pot privi chiar si asa, pentru ca naratorul vorbeste in engleza.

La nevoie, daca primesc cereri prin mesaje, pot furniza filmul cu tot cu subtitrari.

Sau ii puteti ruga pe cei de la Biblioteca Alternativa sa-l difuzeze, ar putea fi dispusi sa faca asa ceva. Apropos, ei au difuzat un film despre aparitia punk-ului in Germania de Est.

Algebra - Algebra (2011)

Dupa indelungi eforturi, trupa Algebra a reusit sa scoata o noua inregistrare, sub forma de cd "inmanat" publicului la cel mai recent concert, cel din Underworld, 28 mai. Era o noutate necesara, avand in vedere ca inregistrarea precedenta, un demo din 2008, nu mai reflecta sunetul trupei, care intretimp a schimbat principalul ei chitarist. Cea din 2011 are un sunet ceva mai bun si mai multe piese - 11 piese, intre care apar si unele mai vechi, refacute. Poate se va gasi cineva care sa faca o recenzie, poate nu, cert e ca aici ne marginim sa spunem ca e ceva apropiat de post-punk instrumental sau noise-rock. Poate indie, in sensul original al cuvantului. Nici o piesa nu are voce pe ea.

Albumul poate fi ascultat si downloadat de: aici

E pacat ca demoul din 2008 sa stea degeaba prafuit, avand in vedere ca nu a fost promovat la vremea lui, asa ca il puteti lua si pe acela de: aici
(numele trupei era putin diferit, dar in afara de chitarist, membrii erau aceiasi)

Bonus: trei piese din cadrul inregistrarilor de la Radio 3 Net, unde trupa Algebra a fost invitata in noiembrie 2010 aici

No Nebraska! la UGTM

O alta trupa importanta care va veni la UGTM in cateva zile, si cap de afis in prima zi, este No Nebraska! din Germania. Este o trupa mai mult decat interesanta pentru inovatia pe care o aduce si excelenta pentru cum incorporeaza respectiva inovatie in melodii inspirate.

Trupa functioneaza cu chitara, tobe si....clarinet. Nu au bass, ca sa fie clar. Dupa cum probabil banuiti, clarinetul capteaza mai toata atentia si inlatura nevoia unei voci. Desigur, si chitara are partile ei de soloistica si tobele ancoreaza ferm piesele. Sunetul nu e foarte incarcat si in contextul asta cineva ar putea spune ca o astfel de structura muzicala nu poate oferi cine stie ce piese interesante. Dar majoritatea temelor pieselor sunt memorabile dupa prima sau primele cateva ascultari. Si..aproape dansante.

Fanii stilurilor mai experimentale de rock sau ai trupelor care imbina cu succes mai multe stiluri destul de diferite (e vorba in mare parte de rock, dar nu poti sa nu te gandesti si la jazz cand asculti No Nobraska!; ba chiar, uneori clarinetul aduce o atmosfera putin orientala)

Trupa are cateva ep-uri cu 4-6 piese deodata. Mai jos e unul.

Aici