No New York - 1978

Intr-un fel no wave-ul a fost adevaratul punk, si nu scenele create de Ramones, respectiv Pistols pe celalalt continent. Daca stai bine sa te gandesti, din punct de vedere strict muzical, uitandu-te inapoi, punk nu a insemnat o reala revolutie. A reprezentat o revolutie doar prin declaratia - uneori implicita, codificata in sunet - de refuz. Pentru ca de fapt, uitandu-ne acum inapoi Ramones nu par cine stie ce, desi in mod clar ies in evidenta prin felul in care canta. Dar doar atat reusesc sa faca. Dincolo, Rotten era fan The Who...nu suna prea revolutionar, nu? Si se pare ca Glen Matlock, singurul din Sex Pistols care chiar stia sa cante era destul de interesat de Beatles...cel putin asa il acuza acum Rotten (desi am putea gasi justificarea reala pentru declaratia asta in aroganta caracteristica lui din ultimii ani). In celalalt bastion britanic - The Clash - influentele erau si ele, destul de clasice. Aproape ca trupele dinainte de 1976 erau mai categorice - Stooges, New York Dolls si restul.

No Wave a fost cu adevarat radical si deci revolutionar. No wave-ul a fost impotriva trupelor de punk si de new wave care semnasera cu case importante. Haotic, abraziv si agresiv, a reprezentat cu adevarat o ruptura de muzica de pana atunci, unele din noile trupe de no wave reinventand complet modul de a face muzica. S-a spus ca punkistii nu stiau sa cante la instrumentele lor, dar asta era mai degraba o legenda, in comparatie cu lipsa de abilitati a celor din gasca no wave. In nu mai stiu ce interviu, Lydia Lunch spunea ca atunci cand a inceput sa cante cu Teenage Jesus & The Jerks nu stia sa faca decat slideuri. Prin comparatie, Steve Jones de la Pistols a inceput cu vreo 3-4 acorduri. Punk-ul semana, printre altele cu glam-ul anilor '70 care era o muzica destul de la moda. No wave insa, era complet in afara conventiilor despre cum trebuie sa sune muzica. Ascultand trupele de pe No New York, realizezi ca piesele alea nu prea sunt muzicale.

No wave a fost un curent obscur si de scurta durata de punk din New York-ul lui 1977 si durand cam pana prin 1981, unic si expreimental in felul sau. Dar experimental in sensul de revolutionar si nu in sensul art-rockului acuzat de atatea ori ca e plicticos si obosit in perioada aceea, precum Pink Floyd.

No New York este albumul compilatie care reprezinta stilul, desi fiecare din trupele de pe el a scos propriile inregistrari. Este deci mai cunoscut decat repesctivele opere ale trupelor. Patru dintre ele apar aici , fiecare cu 4 piese. El reprezinta efortul lui Brian Eno, unul dintre cei mai longevivi si cunoscuti producatori, care a cantat cu Roxy Music, a creat muzica ambientala si a produs mai multe albume de la U2, printre altele. El este responsabil nu doar de prodictie ci si de lansarea inregistrarii la o casa afiliata Island Records (casa britanica).

Trupele de pe No New York sunt destul de diferite. James Chance and The Contortions au saxofon si suna a jazz-punk primitiv, haotic, dement, dar energic. Teenage Jesus and The Jerks sunt mai putin interesanti, iar ei duc minimalismul la cel mai jos nivel pe o aproape-piesa ca Red Alert, care totusi suna bine in cele 30 de secunde pe care le are. Toate cele 16 piese sunt scurte, dar asta e cea mai scurta dintre ele. Mars sunt si ei ciudati, piesa lor de succes fiind Helen Forsdale, cu o linie de bass care asigura singura melodicitatea. Haiwaves nici nu suna a piesa, ci mai degraba a vreun intro al unui western cu fantome. Nu in utlimul rand, DNA sunt, alaturi de Contortions, cei mai talentati. Cu tobe, chitara si un sintetizator, au raceala industrialului si multa creativitate.

Albumul nu include toate formatiile esentiale. Theoretical Girls a lui Glenn Branca, sau Red Transistor nu apar aici. Repet insa, No New York este albumul clasic al stilului, chiar daca la primele ascultari, el poate parea de neinghitit.

Cu siguranta no wave-ul a lasat ceva in urma, probabil dea mai cunoscuta fiind Lydia Lunch, cu o lunga cariera de muzica ciudata dupa terminarea Teenage Jesus inclusiv cu o trupa cu inclinatii no wave numita 8-eyed Spy. Desi de mult disparuti, Birthday Party au apreciat-o pe Lunch si chiar au cantat o vreme cu ea (mai ales chitaristul, dupa desfiintarea trupei in 1984, daca nu ma insel), iar stilul lor clar avea ceva similar no wave-ului, allmusicul trecand si eticheta asta sub numele lor. Sonic Youth sunt mult prea cunoscuti ca sa mai am eu ce sa zic despre ei mai mult decat in trecere aici. Lydia Lunch a venit in bucuresti de curand, la fel si Blurt, de doua ori.


Recomandare: filmul Kill Your Idols, dar numai prima parte, pentru ca pare ca dupa ce se termina cu istoria no wave-ului, restul materialului e de umplutura.




Stiluri: no wave
Nota: 4/5

We are the sons of no one: The Replacements - Tim (1985)

Imaginea undergroundului american din anii '80 nu ar putea fi completa vreodata fara cei de la Replacements. Sigur, ei ar putea fi mai degraba tinuti minte ca precursori ai alternativului din anii '90. Ascultandu-i devine clar de unde s-au influentat Nirvana pe albumele post-Bleach. Ei bine, ambele idei sunt indreptatite. Prezenta acestei trupe pe Ceac Pac se justifica pentru ca trupa asta a fost foarte influenta la vremea ei, iar albumele sale, cel putin pana la ultimele, au fost cu adevarat marcante. Pe langa asta trupa e renumita pentru betiile interminabile, datorita carora de multe ori nu-si puteau duce concertele pana la capat. Trupa a avut o evolutie graduala, de la hardcore pana la alternativ, dupa care s-a destramat, in 1991. Albumul prezentat aici se inscrie la jumatatea traiectoriei trupei, atat cronologic cat si stilistic: Tim prezinta trupa care a renuntat deja la hardcore-ul primelor albume, dar care nu a ajuns nici trupa accesibila de mai tarziu. De fapt, intre noi fie vorba, Replacements sunt inadaptatii perfecti: ei nu au descoperit niciodata faima unei trupe comerciale nici dupa ce au semnat cu case mari de discuri si si-au metamorfozat muzica in ceva mai curat si mai placut urechilor. Tim deci are ceva din melodia zilelor tarzii, fiind un fel de precursori ai sunetului alternative, dar pastreaza energia si pathosul undergroundului, si originea lor inca e simtita. Cel mai bun exemplu, poate cea mai cunoscuta piesa a lor - Bastards of Young - este strigatul celor ce nu se simt acasa nicaieri, din toti plamanii, oarecum cu mandrie sau cu acceptare, si cu pesimism ("God, what a mess"), dar in orice caz cu o energie pura, inconfundabila. Piesa a beneficiat si de un videoclip considerat anti-clip. E postat pe ceac pac asa cil puteti cauta mai jos si veti intelege ce zic. Schimbarea insa nu se produce pe acest album. Let it Be, albumul precedent, combina piesele punk, cu influente de hard rock abea simtite pe una din piese, cu alte piese melodice, unele chiar cu clape, iar altele intr-un stil apropiat de folk. Pe toate acestea, iese in evidenta vocalul Paul Westerberg, care dupa 1991 si-a inceput cariera solo. Vocea sa, plina de energie si plina de emotie a influentat numerosi alti oameni si probabil este sursa acelui entuziasm debordant de care dau dovada primele albume de la Against Me!. De altfel cei din urma au facut un cover dupa Bastards of Young pe o compilatie tribut. Lucrurile astea sunt in mare, valabile si pentru albumul Tim. Ei seamana cu amicii lor Husker Du. Alaturi de Bastards of Young, cea mai memorabila si reusita piesa e Left of The Dial, o oda inchinata posturilor de radio independente (acele "college radio", care pentru noi sunt o notiune cam vaga) si, mai subtil, o declaratie de dragoste a lui Westerberg pentru membra unei alte trupe. Cele doua piese, singure, stabilesc reputatia trupei: e un sunet care descrie acea zona muzicala non-mainstream la fel de bine ca Pixies sau Husker Du in perioada mai tarzie, sau chiar Meat Puppets pe vremea cand erau la SST.

Ceea ce fac Replacements in mod stralucit este sa combine mai multe influente fara sa compromita muzica. Kiss Me on The Bus, are ceva din rockabilly, insa infuzia e bine ponxderata, iar piesa e optimista si copilaroasa (titlul spune tot). Hold My Life seamana mai degraba cu piese de genul Left of The Dial. Little Mascara e o piesa destul de soft, "balada", cum ar zice unii (haha). dar refrenul pare cantat cu inima in gat asa ca e greu sa-i rezisti. Ca si in alte piese, pe aceasta, Westerberg isi scoate trairile la vedere, dar asta e un lucru care se simte, nu unul pe care il declara. Here Comes a Regular inchide albumul si e o piesa pentru zilele ploioase, melancolice de duminica, cantata doar de Westerberg cu chiatara sa si un vag sunet de clapa in spate. Swinging Party de asemenea cauta sa atinga o coarda sensibila. I'll Buy e o piesa ok si atat. Lay it Down Clown si Dose of Thunder reprezinta o intoarcere la piese putin (am zis putin) mai ritmate si fortoase, dar nu-mi plac din cauza senzatiei vagi de hard rock cu ceva ramasite de punk pe care mi-o lasa.

Tim este un album reprezentativ pentru o epoca si un tip de muzica. E departe de perioada hardcore a anilor '80, dar inca prea murdara, prea sincera si independenta in spirit ca sa fie ceva accesbil unui mare numar de oameni. Vine totusi cu altceva decat ceea ce oferea hardcore-ul, deja mult limitat. Replacements au fost una din acele trupe care probabil au dorit sa depaseasca constrangerile unui gen de muzica precum punk-ul., ramanand insa tributari lui. Westerberg are o voce care te poate impresiona si e un vocal extraordinar. ca in cazul multelor alte albume, s-au inregistrat mai multe piese decat apar pe album, unele fiind pastrate si incluse pe altele mai tarzii. Amgasit un demo din inregistrarile pentru Tim, piesa care este preferata mea de la ei  - Can't Hardly Wait. Ea apare mai tarziu pe Pleased to Meet Me, un album mult mai accesibil si intr-o forma modificata, inclusiv la capitolul versuri. Cautati variantele acestor piese, mie imi plac pentru ca, deja e clar, nu pot rezista stilului vocal mai sus mentionat, bazat pe transmiterea emotiilor mai dergraba decat ideilor...e ca si cum nu ti-ar placea Bob Dylan dar iti place sinceritatea brutala cu care spune lucrurile.

Stiluri: sincer, greu de spus

Nota: 4/5

Biblioteca alternativa

Inapoi cu un articol despre Biblioteca alternativa, din moment ce e o sursa de materiale legate de muzica, materiale greu de gasit altfel. Dupa cum am mai mentionat in recenzia cartii Era Punk, pe care am gasit-o acolo la biblioteca, spatiul respectiv este dedicat incurajarii explorarii critice a diverselor teme, iar literatura care se gaseste acolo reflecta acest lucru. Cu alte cuvinte, poti gasi carti de antropologie, sociologie, despre feminism, ba chiar si beletristica, materiale despre anarhism, despre summitul pentru schimbari climatice Cop 15, uneori si abtibilde cu Chuck Norris si nu in ultimul rand fanzine. Fanzinele ne intereseaza in primul rand aici. Ele sunt pe teme foarte variate si am fost surprins sa gasesc inclusiv unul despre medicina alternativa. Cat despre cele cu muzica, puteti gasi mai multe din afara..unele grecesti chiar, scrise partial in greaca, partial in engleza. Un alt fanzin strain este dedicat miscarii riot grrrl, inclusiv cu un ghid pentru cei care vor sa faca muzica si au nevoie de sfaturi DIY. Cele mai interesante insa mi se par cele 3 fanzine romanesti Gluga Neagra (Timisoara), Woah! (Iasi) si By Any Means (Bucuresti). Cei cu initiativele au reusit sa scoata mai mult de un numar si asta nu poate fi decat un semn bun. Ce e interesant e ca nu e vorba doar de muzica  in paginile acestor reviste. In Woah! era spre exemplu un articol despre Masa Critica din Iasi (stiti voi, marsul ala cu biciclete), iar intr-o alta revista erau cateva pagini despre manifestatia impotriva Noua Dreapta de acum vreo 3 ani (nu mai tin minte exact). Toate fanzinele acestea nu sunt doar variante underground la Sunete, ci sunt in primul rand motivate de convingeri,  in primul rand fiind vorba de etica DIY. Despre numarul 3 al zine-ului, pe care nu l-am gasit acolo, se spune: "o mini-culegere de articole pe subiecte sociale interesante, spunem noi, si anume dreptul la avort raportat la biserica, scolile si media electronica si efectul lor asupra copiilor si adolescentilor, hiperconsumerism. Si, ca intotdeauna (haha ca in numarul 2 de fapt) cateva naratiuni/prezentari/feedback-uri ale evenimentelor si proiectelor autonome, sau pur si simplu creative si dragute, de pe la noi". Aceste fanzine urmaresc sa educe oamenii, fie ca e vorba de punkisti sau asa-zisi hardcoristi (fani dodiez, cum ar zice Woah!). Spre deosebire de Ceac Pac, fanzinele astea au interviuri, ceea ce ma oftica, dar poate voi schimba asta in viitorul apropiat. In rest, in general e vorba de biografii de trupe. Gluga neagra din TM merge mai departe de atat si include si adevarate editoriale inainte sa treaca la recenzii si interviuri. Eu am fost multumit ca am gasit prin toate zine-urile astea cate ceva despre Orchid si Saetia dar By Any Means aveau intr-unul din numere si o istorie a crust-ului si asta mi s-a parut interesant desi nu ascult genul asta decat pe-ici-pe-colo. Eu credeam ca avem pe aici istorici ai genului, dar articolul respectiv era preluat din-afara. Fara indoiala insa, merita citit.

Ce mai este interesant este ca se proiecteaza si filme aici si unele dintre ele sunt despre muzica. Am vazut pana acum Jubilee - un film artistic a carui violenta si tema aduc aminte de portocala mecanica, si care incearca sa descrie uneori metaforic explozia punk din 1976 din Anglia - si Afro Punk - un film despre negrii din America implicati in scena punk. Probabil ca cine cere poate si primi filmele astea pe un cd sau ceva de genul.
Nu intentionam sa trec in revista absolut tot ce se gaseste la biblioteca despre muzica. Despre carti am scris mai inainte. Sunt mai multe zine-uri acolo decat am mentionat eu dar mi-ar fi luat destul de mult sa le citesc pe toate. Biblioteca alternativa, desi e tanara, e surprinzator de bine dotata asa ca nu aveti de ce sa va faceti griji ca n-o sa gasiti mare lucru pe acolo. Poate ca ar fi nevoie de fanzine care sa spuna istoria stilurilor importante de muzica, dar mai profesionist decat o face cartea lui Big.

Urmeaza un articol despre Replacements, pentru ca cel despre no wave imi ia mai mult decat am crezut si m-am apucat de rpea multe deodata. Asa ca nu fiti nerabdatori, nu stau degeaba. Cine vrea interviuri sa ridice mana mai jos.

Zeni Geva - Ground Zero

Se pregateste un material, deci stati cu urechile ciulite, pana atunci ins avem ceva noise-rock. Sunt Zeni Geva, japonezi, si dupa cum se stie japonezii sunt extremi, indiferent ce canta (fie ca e vorba de noise-rock, fie ca e vorba de punk sau chiar psihedelic). Piesa asta este de pe albumul Freedom Bondage, scos la Alternative Tentacles (da, stiti a cui e casa) in 1995. Se poate observa o puternica influenta de metal, dar lucrarea ramane totusi in limitele noise-ului.

Dirt - Black And White Discography - 1996

Suspectez ca o parte din publicul cititor ar dori mai mult punk adevarat si nu tot felu de mutanti ai sai cu care m-am obisnuit si poate v-am obisnuit.

Asa ca de data asta avem Dirt intr-o recenzie mai simpla si mai subiectiva ca altele, din pacate. Daca va plac Crass sunt doua variante: fie or sa va placa si Dirt pentru ca suna cam la fel, fie or sa vi se para banali tocmai pentru ca seamana cu Crass si nu prea au nimic in plus, ba chiar au cate ceva in minus. Sunt multe asemanari de mentionat, poate chiar prea multe: cantau pe la inceputul anilor '80, erau in aceeasi gasca cu trupele de la Crass Records, aveau cam acelasi stil estetic, si copertile de album fac evident acest lucru; aveau aceeasi formula cu doi vocali (ok, de fapt in Crass au cantat mai multe vocaliste, dar vreau sa zic ca e acelasi model), unul tip, altul tipa, desi tipul nu avea charisma lui Steve Ignorant si zbiera cam la fel cum as face-o si eu probabil, nimic mai mult. Vocala are insa o voce cu adevarat punk, old-school in stil britanic, sfidatoare si instigatoare, asa cum ar trebui sa fie; nici piesele nu difera prea mult de ceea ce aveau de oferit Crass, cu diferenta ca renunta la experimentalismul celor din urma. Sunt ceva mai zgomotosi decat Crass si asta uneori suna mai bine. Nu in ultimul rand, ambele trupe erau sustinatoare Animal Liberation Front, ceea ce probabil inseamna ca erau si vegetarieni.

Acum m-as indrepta catre ceea ce pentru mine este adevarata problema. Desi trupa nu a scos prea multe albume, ceea ce avem aici, discografia completa, e mult prea mult. Sunt din cate stiu 2 albume care alcatuiesc aceasta discografie si deci, in total, 60 de piese. Chiar daca trupa are un numar de piese bune, sa asculti 60 de melodii care suna toate cam la fel si care oricum seamana cu ce au scos si alte trupe mi se pare obositor si plictisitor. Imi place trupa, dar recunosc ca nu am ascultat nici macar jumate din total.

Am fost placut surprins de primele piese pe care le-am ascultat de la ei totusi. In special Mother si Ripper merita cautate si ascultate. Ele arata ca trupa asta, in ciuda ferocitatii sale, este ceva mai mult decat o trupa de oameni care canta doar 1-2-3-4, 1-2-3-4 si atat. Cele doua au linie melodica inspirata, fara sa cedeze din  intensitate. Belfast, Another Filled Hole si un cover dupa House of the Rising Sun suna si ele bine.

In concluzie, Dirt sunt o trupa de punk ca la carte: in primul rand britanica, din al doilea val de punk, fara compromisuri, si fara derapajele inspre street punk sau crust care mie nu prea imi plac. Unii spun ca asta e o trupa de crust sau chiar hardcore. Recunosc, ca o exceptie de data asta, ca nu ma intereseaza toate aceste categorisiri in cazul asta, din punctul meu de vedere, trupa reprezentand in cel mai inalt nivel stilul  punk pur. Punk si atat. E drept, trupa este militanta, anarhista. Dar atat merita sa spun. In rest, veti putea gasi asemanari cu alte trupe vechi precum Crisis, sau chiar Siouxsie and the Banshees  in prima lor etapa (in cazul lui Mother), nemaivorbind de Crass. Daca pe ei nu i-ati ascultat pana acum, atunci ati facut o greseala care cu siguranta va lasa urme. Lasati totul balta si mergeti si gasiti-i pe ei intai (ar fi prea multe de spus acum, dar Penis Envy si Stations of the Crass ar fi locuri de inceput), arhetipul si cea mai cunoscuta trupa de anarho-punk.

Stiluri: punk

Nota: 2,5/5

Festivalul underground nr. 13!!! 21-22 mai 2010

Anul acesta pe 21 si 22 mai va avea loc festivalul underground din timisoara, ajuns deja la a 13a editie, ceea ce il face un festival cu traditie. Din cate imi dau seama in momentul acesta, este si cel mai vechi din tara. In apararea festivalului, pentru ca stiu ca in ultimii ani reputatia sa avusese de suferit, pot spune ca editia de anul trecut a fost extraordinara (vezi recenzia din luna iunie, parca). Evenimentul a reusit sa isi pastreze spiritul - si manifestul spune destule despre asta - si stilurile. Va fi deci punk, post-punk, noise, industrial si experimental si alte chestii intre. Ideea e ca aici se pot vedea trupe straine (in mare parte) care nu pot fi vazute cu alta ocazie in tara. Si doar pentru ca noi in romania n-am auzit de ele nu inseamna ca nu sunt bune. Despre una din trupele romanesti care va canta acolo (The Bad Days Will End) gasiti recenzia din octombrie-noiembrie. Pretul biletului va fi din nou, presupun, accesibil.

- Avand in vedere ca gluga neagra organizeaza si anul acesta evenimentul, puteti asculta trupele care vor veni si gasi mai multe informatii aici, pe site-ul lor:  http://gluganeagra.ro/

- Sau, puteti intra aici, unde puteti vedea afisele editiilor din alti ani si sa dati si peste unele din trupele de anul asta: http://www.myspace.com/ugtmfestival

- Nu in ultimul rand, pe siteul asta gasiti o istorie interesanta a scenei din tm: http://punkz5.tripod.com/id10.html

P.S.: Partea buna e ca pe langa festival va mai avea loc un concert cu o zi inainte, care merita si el prins, cu From The Depths( cu membrii mai faimoasei Catharsis) si Pavilionul 32, o trupa scumpa la vedere. 

Skeletal Family - The Singles Plus 1983-1985 (1999)

Trupa de goth britanica, mai mult in sensul Southern Death Cult decat Sisters of Mercy. Nu-s cine stie ce, dar piesa Promised Land (are si clip) si inca vreo cateva sunt ok. De fapt problema e ca asta e o compilatie si ai prea multe piese de ascultat si asta poate fi o problema daca nu esti foarte entuziasmat si n-ai rabdare.

Cautam un pretext sa postez coperta albumului, care-mi place destul de mult. Vocalista a format Ghost Dance ulterior.




Stiluri: goth, post-punk
Nota: 2,5/5