Dead Kennedys - Give Me Convenience or Give Me Death (1987)

Ma intorc la seria de albume clasice, dupa cum am promis in postarea despre The Jesus and Mary Chain. Doar ca acum va fi vorba mai degraba despre o trupa clasica decat despre un album clasic. Nu de alta, dar daca ar fi fost vorba de album clasic, probabil ca aici ar trebui sa apara Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Albumul de fata merita sa fie aici totusi, pentru ca e mai putin cunoscut, fiind o compilatie postuma si pentru ca contine piese inclusiv din perioada Fresh Fruit. In plus, e o ocazie de a afla de ce era trupa asta asa misto. Plus, piesele sunt destul de diverse, ceea ce il face destul de interesant si e probabil albumul meu preferat de la ei. Am facut rost de caseta pe care o am acum prin 2001 (aproximativ) si habar nu aveam atunci ca exista ceva care se numea hardcore, stiam doar ca ei erau una din trupele cu adevarat tari de punk. Ceea ce e adevarat. Punkistii de atunci care imi dadeau sfaturi cu un aer putin superior (in mod amuzant, chiar si cei mai "nazisti") mentionau intr-una doua trupe pe care daca nu le ascultai erai fraier: Toy Dolls si Dead Kennedys. Ideea asta era atat de des repetata ca pana si unul sau doi din cei care nu ascultasera respectivele trupe repetau fara sa stie ce zic aceleasi nume: Toy Dolls si Dead Kennedys. Nu stiu de ce astea doua mergeau impreuna, din punctul meu de vedere nu prea seamana. Toy Dolls nu mi-au placut niciodata asa ca o sa trec mai departe.

Dead Kennedys au fost una din vechile trupe de hardcore, formata in 1978 si contemporana cu "hardcoristii" Black Flag, Circle Jerks, Minor Threat, Bad Brains, Misfits, Flipper si altii. Desigur, astazi multa lume intelege prin hardcore trupe de genul Madball, Hatebreed sau chiar Biohazard si eventual le considera pe celalate ca fiind "punk". Asta este o confuzie ce se face des. Hardcore-ul este punk. De altfel eticheta corecta este "hardcore punk". O enciclopedie de prin anii '90 (am uitat numele) nota in dreptul cuvantului 'hardcore' faptul ca termenul desemneaza orice latura extrema a unui stil de muzica. In felul asta avem hardcore punk, ca varianta mai dura de punk , dar si hardcore rap spre exemplu.


Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.

Daca vrei o alternativa la toate lucrurile astea urate, atunci solutia ar putea fi Dead Kennedys, o trupa situata pe pozitii total opuse. Criticand tot, de la regimul politic si companiile-gigant pana la diverse chestiuni sociale si apoi pana la atitudinea macho si cea materialista sau cinica a contemporanilor sai ca moduri de viata, DK au aparut ca niste radicali in favoarea eliberarii individuale (vezi filmuletul de mai jos despre anarhism), cu implicatii anarhiste evidente. Cu toate astea ei nu au fluturat niciodata steagul negru, fiind ceva mai degajati si cu chef de gluma decat mult prea rigizii si seriosii Crass, peste ocean. Au fost totusi mai sinceri si mai directi decat stangistii de la Clash (nu ca astea doua trupe nu sunt remarcabile fiecare in felul ei). Stilul lor a atras atentia cercurilor conservatoare americane si in final, un proces in instanta, care a avut efectul de a distruge trupa pana la urma, dar si de a-l radicaliza si motiva mai mult pe Jello Biafra, a carui cariera a devenit si mai prolifica dupa acest moment.


Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.


Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).


In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.


Stiluri: punk; hardcore

Nota: 5/5


Recomandari: doua filme documentare - American Hardcore si Punk Attitude

o glumita apropo de asa zisul "hardcore":

Hell W10

Prin 1983 Joe Strummer de la Clash a regizat propriul sau film, numit Hell W10 (titlul se refera la o adresa din Londra). Este vorba de un film mut cu gangsteri, cu membrii trupei in diverse roluri: Paul Simonon in rolul principal si Mick Jones in rolul gangsterului sef si Joe Strummer ca politist. Filmul merita pentru coloana sonora. Se pare ca initial Mick Jones se apucase sa compuna piese pentru ea, ceva mai apropiat de rap. Strummer n-a fost multumit insa. Majoritatea pieselor sunt instrumentale si sunt variante diferite ale unor piese ce pot fi gasite pe albume si compilatii, sau piese de pe Sandinista. Absenta vocii te lasa sa te concentrezi asupra riffurilor de chitara si ritmurilor de bass care pulseaza mai tare decat pe variantele cunoscute ale melodiilor. In concluzie filmul ofera o colectie bunicica de dub-rock plus ocazia de a-i vedea pe cei de la Clash in ipostaze inedite.

Hell W10:
(La nevoie, pot trimite filmul de 300 MB persoanei care lasa un mesaj aici)

Rowland S. Howard (1959-2009)

Pe 30.12.2009 a murit Rowland S. Howard, chitaristul de la Birthday Party, printre altele. Daca treci de urletele lui Nick Cave, poti auzi chitara aceea speciala a lui Howard.

Melvana (1992)

A doua recenzie din seria mai jos amintita, o alta trupa al carei nume e format din parti din numele trupelor ce o compun. Melvana inseamna o intalnire pe scena, la un concert din 1992 a celor de la Melvins si Nirvana, mai exact Buzz Osbourne de la Melvins si Krist Novoselic si Dave Grohl de la ceilalti. Cine sunt Melvins? Pai, una dintre primele trupe de grunge, inspirata in aceeasi masura de Black Flag si Black Sabbath, si sa nu uitam, de Stooges. Cu toate astea, de-a lungul istoriei au sunat mai mult a heavy decat a punk .Sunt printre pionierii sludgeului si acum activeaza la Ipecac, casa de discuri a lui Mike Patton de la Faith No More, cu care Buzz imparte si trupa Fantomas. S-ar putea sa-i stiti dupa ultimele doua albume pe care le-au facut impreuna cu Jello Biafra de la Dead Kennedys. Oricum, vocalul a fost cel care l-a dus pe Kurt Cobain la un concert Black Flag, acel moment deja cunoscut, cand cel din urma a hotarat sa-si faca o trupa, imrpesionat fiind de ce a vazut. Si mai tarziu, Cobain era cel care avea sa produca Houdini al celor de la Melvins.
Melvana fac doua coveruri dupa Flipper, una din trupele preferate a lui Cobain (oricine a vazut tricoul lui din concertul unplugged stie asta): Sacrifice si Way of The World. Flipper au fost una dintre trupele mai ciudate de hardcore, mergand spre noise-rock. Ca fapt divers, Krist Novoselic acum canta cu ei.
EP-ul e mai mult o curiozitate decat ceva bun, piesele nu se ridica la nivelul versiunilor originale si nici sunetul nu e cine stie ce. Dra daca puneti mana pe el, n-are nimic.

Stiluri: grunge, punk
Nota: 2,5/5

Putin Melvins:

Minuteflag - Minuteflag EP (1985)

Prima din o serie de doua postari cu albume obscure ale unor trupe cu membri din alte trupe cunoscute. Este cazul aEP-ului de fata, semnat de Minuteflag. Asta inseamna o super-trupa, rezultata din intalnirea in studio a celor de la Minutemen cu Black Flag. Albumul e inregistrat cu relativ putin timp inainte de moartea lui D Boon de la Minutemen. Pe scurt, trupele s-au intalnit in studio intamplator si au decis sa faca ceva impreuna. Au decis, de asemena sa nu lanseze inregistrarile pana cand cel putin una dintre trupe se va desparti. Aveti ocazia aici sa ii auziti impreuna pe doi din cei mai talentati instrumentisti ai undergroundului american - Greg Ginn si Mike Watt. 4 piese jazz-punk, unele instrumentale, altele cu henry la voce, nu foarte diferit de - dar mai inghitibil decat - The Process of Weeding Out, albumul tot de 4 piese jazz-punk de la Black Flag, tot din 1985 (daca nu ma insel). Suna si putin mai soft decat acela, si desi nu e o capodopera nu suna rau deloc. Si EP-ul Minuteflag a fost scos tot de SST, una din cele doua case de discuri esentiale ale undegroundului anilor '80, o casa care avea sa se intereseze din ce in ce mai mult de lumea jazz-ului.

Bonus: The Process of Weeding Out are piese lungi si foarte complexe, cu ritmuri ciudate si e pur instrumental. Cei care atunci cand zic Black Flag se gandesc la hardcoreul de pe Damaged sau heavy/hardcoreul din anii tarzii, vor avea o mare surpriza pt ca The Process nu suna deloc a nimic altceva. Nota 3 pe o scala de la 1 la 5.

Stiluri: jazz-punk

Nota: 3,5/5

Download

The Jesus and Mary Chain - Psychocandy (1985)

Aceasta recenzie deschide seria celor cu albume clasice. Deoarece pentru a intelege unde ai ajuns trebuie sa intelegi de unde ai plecat. Poate suna a cliseu, dar are sens aici. Exista, peste felurite genuri, cateva albume care au facut posibil rock'n'rollul de azi, puncte de reper care au innoit vocabularul muzical. Nu am pretentia de a le enumera sau analiza pe toate, ma voi limita la a selecta doar cateva din cele care sunt importante. Pentru inceput: Psychocandy.

E greu sa ignori importanta celor de la The Jesus and Mary Chain - evidenta prin ceea ce au facut pe albumul Psychocandy - chiar daca iti displac. Urmatoarele albume pe care scotienii le-au scos nu au mai fost atat de extreme, ceea ce desigur, face albumul si mai important. Ceea ce il face insa cu adevarat relevant aici e felul in care suna: nu e nimic conventional aici. Sunt putine trupe de noise-rock care pot sa fie mai abrazive, si pe deasupra Jesus an Mary Chain nici nu cantau noise-rock, ci un fel de pop. Psychocandy e un album care pur si simplu e atat de zgmotos incat de abea il poti asculta. Chitarile creeaza un sunet fara forma, ceea ce insemna ca linia melodica nu poate veni decat dinspre bass si voce. Avem deci o reevaluare a ceea ce poti face cu instrumentele obsinuite ale rock-ului si o reinventare a rolurilor instrumentelor intr-o trupa. Ce fac ei se numeste noise-pop. Cineva ar putea spune ca o trupa care creeaza cel mai mult zgomot posibil e o trupa teribilista. Putin probabil, pentru ca exista explorare de noi idei si inovatie, nu trebuie neaparat descalificat ceva doar pentru ca suna inaccesibil. Muzica lor probbabil e intentionat provocatoare si asta face The Jesus and Mary sa fie punk in aceeasi masura in care Einstuerzende Neubauten erau. Sunt destule trupe care si-au propus ca prin cum suna sa isi scoata publicul din letargie. Cand faci astfel de piese stii ca vor fi ucigator de zgomotoase, stii ca vor sfasia urechi si totusi o faci intr-una, dar cu ocazia asta mai deschizi si noi posibilitati si creezi noi stiluri.

Nu prea e mult loc de melodicitate in piesele de pe Psychocandy, se intelege, iar asta din pacate face ca majoritatea pieseleor sa sune cam la fel. Pe langa zgomotul care acopera tot restul, pe langa, apoi, bass si voce melodice ar mai fi si un necontenit reverb, la fel de necontenit ca distorsul. Tonul rece al distorsului aduce oarecum cu zgomotul de la Big Black, la fel cum te duce cu gandul la chinuitele sonoritati ale celor de la Einsturzende, chiar daca aici nu se canta industrial. In ceea ce priveste influentele, destul de usor de dedus sunt Velvet Underground. The Jesus and Mary insisi au fost o influenta pentru My Bloody Valentine si asta e destul de evident, chiar daca cei din urma erau ceva mai blanzi si nu doreau sa ucida pe nimeni cu zgomotul lor ci doar sa induca in transa. Cu adevarat interesant este ca Psychocandy a fost scos cu cel putin 5 ani inainte ca scena shoegaze sa apara. Eticheta asta a fost inventata de jurnalistii muzicali pentru a incerca sa dea un nume noilor trupe britanice ca Slowdive, Ride, My Bloody Valentine si altii. Este deci o eticheta inventata, pentru ca tipul de muzica respectiv se facea deja de mult, iar Psychocandy este dovada. Totusi, eticheta shoegaze nu a fost gandita decat pentru trupele din anii 1990 deci este destul de greu sa o aplici si trupelor din alte timpuri si spatii (America, spre exemplu, in cazul celor de la Black Tambourine). Deci cine agreeaza mutatii ale post-punkului si noiseului, sau shoegaze, ar cam trebui sa incerce si albumul prezentat aici, acum.

Stiluri: noise-pop

Never Understand

Jesus Fuck | MySpace Video

DIY post-punk

Multi, cand spun "DIY" asociaza termenul cu scena punk, si pe buna dreptate, mai ales ca unele trupe apara explicit conceptul asta. Cu toate astea, a limita etica asta a independentei la un singur stil ar fi nerealist. Simplul fapt ca exista si un stil care se cheama indie face ca afirmatia anterioara sa fie clara. E suficient sa mentionezi o trupa precum Fugazi, care e cunoscuta pentru politica sa mai mult decat o tona de alte trupe (e drept ca ei vin pe filiera post-hardcore catre indie, deci legatura cu punkul e destul de clara). Fugazi ar merita doar si pentru acest motiv recenzii separate din moment ce sunt considerati un fel de model, peste tot respectati si cunoscuti, fara sa fi fost nevoie sa faca macar un compromis in fata cuiva. Dar lista nu se opreste neaparat aici si am putea foarte bine sa includem si evolutia recenta, spre exemplu, a noului val de post-punk american. Majoritatea trupelor acestuia se afla pe coasta de vest a americii. Nu voi mentiona aici trupe arhicunoscute si comerciale, ci categoria mai obscura, care este apropiata de sunetele anilor '70 si '80 decat de moda indie de azi. Poate ca a reinventaria si recrea mzuica celor de la The Cure sau Sisters of Mercy poate parea depasit sau plictisitor pentru secolul 21, dar trupele de care e vorba aici au reusit sa o faca cu destula inspiratie (am mai spus-o si in articolul anterior). Cu toate astea cei despre care e vorba nu suna toti la fel desi cativa dintre ei par sa aiba numitorul comun al combinatiei dintre post-punk/goth si shoegaze. Trupe precum The Prids - ei fac parte dintre cei care bat spre indie - se simt mai apropiate de shoegazeul in stil My Bloody Valentine (vezi piesa All Apart and no Fall), in timp ce veil Veil Vanish sau Sleepmask prin stilul respectiv inteleg sa asculte de influenta Slowdive. O parte din ei sunt prieteni cu Airiel, o formatie din aceeasi zona geografica, axata insa exclusiv pe shoegaze. Apoi ar mai fi mutatii din New York - Bellmer Dolls. Ei au deschis pentru Grinderman, noua trupa a lui Nick Cave, deci e destul de usor de banuit de la cine se inspira. In afara de ei, Death of a Party exploreaza si ei, ca si Prids, taramurile indieului anilor 2000, desi trupa derivata - Chambers se intoarce inapoi in timp catre Joy Division. Tot pe aproape, Repeater suna foarte nou dar e imposibil sa nu vezi asemanari cu trupe de acum 20 de ani, iar prima la care m-am gandit ar fi cea cu U2 pe vremea cand au scos Uforgettable Fire. Imi pare rau ca am adus formatia asta in discutie, dar chitarile sugereaza clar sunetul ala compus in 1984 de trupa de post-punk (inca la acea vreme) U2. Poate seamana putin si cu Chameleons? In orice caz desi partea instrumentala nu e splendida, vocea pare suficient de convingatoare si puternica incat sa merite o ascultare. Si nu in ultimul rand, desi nu sunt din SUA ci din Canada, The Organ, din Vancouver trebuie si ei mentionati...sau mai bine zis mentionate.

Ei bine toate trupele astea se descurca intr-un fel sau altul, singure. Cel mai bun exemplu ar fi cazul celor de la repeater care si-au fondat propriul lor White Label Collective pentru a-si putea scoate primul album. Altii, ca Sleepmask, s-au descurcat fara nici o casa de discuri pana acum, pentru a-si putea scoate EP-ul. Nu ca n-ar exista si case de discuri independente pe acolo. Dar se pare ca chiar si cu ajutorul lor formatiile sunt tot cam pe cont propriu. Cei de la Veil Veil Vanish iti vor spune ca tot ce poate face o casa mica e sa iti asigure o oarecare distributie in magazine desi, ca si aici, multe magazine de acolo vand numai albume din curentul principal. Ca sa ajungi la acelea care vand totusi si muzica mai obscura, trebuie, daca ai formatie, sa faci singur rost de fondurile necesare. In cel mai bun caz o casa de discuri iti va oferi niste bani pe care va trebui sa-i platesti inapoi odata ce inregistrarile tale incep sa se vanda. In acest context, pentru a-l cita pe chitaristul de la VVV, rationamentul este uneori urmatorul: "why sign over all the rights to your music if it's not going to get you much in return other that "label recognition?" In alta ordine de idei, de recenzii pentru aceasta noua scena se ocupa http://www.post-punk.com/, construind o arhiva care include mai toate noile trupe de gen. Pentru a nu lungi vorba, mai bine cercetati voi mai departe clickuind acolo.