Birthday Party - Deep in The Woods - 1983

O crima sinistra,cadavrul unei fetite in padure si dementa (sub bagheta lui Nick Cave si Rowland S. Howard).
ce poti sa vrei mai mult?

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

Saptamana trecuta am fost la festivalu de underground din Timisoara, si cum uneori imaginile sunt mai clare decat cuvintele am zis sa postez pozele astea. Imi cer scuze ca aproape toate sunt cu cei de la Don Vito (in afara de prima) dar astea mi-au placut mie cel mai mult din tot setul facut de un om pe nume Punku. O sa vin repede cu o recenzie.

rock'n'roll

M-am gandit ca zice bine ce zice el despre muzica asa ca am zis hai sa-l pun aici.
Roland S. Howard de la Birthday Party:

Killing Joke - Killing Joke (2003)

Am promis ca nu voi vorbi de metal aici dar trebui sa-mi incalc promisiunea...doar putin. Desi influenta dominanta a albumului de fata este metalul, e vorba de mai mult de atat in sunetul asta. De altfel aici e vorba de longevivii Killing Joke, aceeasi care acum 20 de ani cantau The Wait. desi sunetul ala a fost abandonat exista inca ceva similar. Trupa a fost intotdeauna diferita de alte formatii de post-punk ale anilor '80. Ca si la inceput, in 2003 pastreaza aerul de seriozitate respectabila. Sau poate e doar experienta care isi spune cuvantul. Singura piesa care aminteste de post-punk e Implant, cu o linie de bas serpuitoare si izbucniri bruste in forta. Total Invasion e alta piesa buna, cu chitara lui Geordie si vocea lui Jaz Coleman la un maximum de abrazivitate. Cea mai buna piesa e prima - The Death and Resurrection Song. Este forta pura: ca si pe restul albumului, vocalul rage iar chitara e abraziva ca smirghelul dar cu un ton cald totusi. Dar mai sunt si altele care merita mentionate: You'll Never Get to Me e o piesa mai blanda, nostalgica si cu o linie muzicala usor de retinut. E reflectia asupra apusurilor de soare trecute..sau cel putin asa imi pare. Dupa scurtul moment de visare, albumul te readuce la realitate cu alte cateva piese in forta. Blood On Your Hands si Seeing Red se aseamana cumva dar sunt ambele reusite. Surpriza este aparitia lui Dave Grohl ca tobar pe album! Tobele lui sunt tribale si demente ca si piesle per total. Dupa mai mult de 20 de ani de muzica Killing Joke izbesc din nou cu forta si cu o regasita energie si prospetime. Ei suna ca si cum ar fi o forta demna de respectat..si asa si e. As incadra albumul in stilul alternative metal desi nu suna ca ceea ce ofera cele mai cunoscute trupe ale stilului, cum ar fi Therapy? sau Faith No More. Parca e totusi ceva diferit. Killing Joke au trecut prin multe metamorfoze iar cea de fata parca a sters greselile trecutului.

Stiluri: Alternative metal

Punctaj: 4/5

Bastards of Young

Una din cele mai bune piese iesite din undergroundul american al anilor '80, avand in vedere ca The Replacements erau la momentul respectiv, in 1987, (mergand dincolo de limitarile hardcore-ului initial de la care pornisera) intr-un loc de mijloc, nici chiar underground (semnasera cu Sire), dar nici chiar faimosi.
Am vazut clipul prima data la o emisiune de punk acum cativa ani.

The Replacements

4 piese de pe albumul Southern Death Cult (1983) - Southern Death Cult

SDC sunt una din trupele foarte vechi de goth britanice. Au devenit cunoscuti deschizand pentru Bauhaus la inceputul anilor '80, dar, ca in multe alte cazuri, lipsa unui album propiu-zis i-a facut sa devina uitati odata cu trecerea timpului. Probabil ca daca Ian Astbury nu ar fi devenit cine a devenit nici eu nu as fi auzit de ei. Numele ar putea sa va sune cunoscut pentru ca el a purtat trupa mai departe, in diverse reincarnari. Ecuatia e simpla: Southern Death Cult => Death Cult => The Cult, ultima trupa fiind azi destul de faimoasa. Cineva a facut un efort si a adunat toate piesele SDC pe un album, postum, desigur. Pentru ca trupa nu a apucat sa inregistreze serios, majoritatea pieselor nu merita atentia, unele dintre ele avand calitatea unor demo-uri, altele aparand modificate in celalalte trupe. Cu toate astea, piesele care au aparut si pe singurul lor EP sunt surprinzatoare: Fatman si Moya. Liniile melodice sunt la fel de inspirate ca in cazul trupelor mai cunoscute ale stilului (in special prima), versurile sunt semi-interesante, piesele sunt apropiate de punk. Instrumentele sunt energice, mai ales tobele - tribale. Calitatea sunetului e buna aici. Alte piese precum False Faces si Faith sunt si ele ok.

Death Cult avea sa-i aduca impreuna pe Astbury, Billy Duffy (Theatre of Hate, Slaughter and The Dogs) Nigel Preston (Sex Gang Children) si pe doi membri ai obscurei trupe Ritual.

Stiluri: post-punk/goth

Download

Varianta asta nu suna la fel de bine ca cele doua de pe album, dar va puteti face o idee:

Slug - Out Sound (1995)

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa mi se spuna ca muzica pe care o ascult eu nu e nici la fel de buna nici la fel de dura/zgomotoasa ca metalul. Sigur, prin dura eu inteleg "in forta" (adica cu multa energie) si zgomotos, nu riffuri cu muschi pe ele. Unii oameni probabil ar aprecia o trupa romaneasca formata de cativa racheti, care dau la chitari cum dau in oameni. De multe ori trupa asta sau aia era un nimic in comparatie cu, sa zicem...Soulfly (prima trupa care mi-a venit acum in minte). Pana aici!

Frustrarea mea s-a dus odata cu albumul asta de la Slug. E greu de gasit ceva mai extrem decat Out Sound. Si cum altfel ar putea suna o trupa care foloseste uneori 3 chitari bas (!) si inca alte doua chitari? Pana la urma singurul instrument care nu e trecut prin efecte e bateria. Vocea e si ea distorsionata. Nu-mi cereti sa disting fiecare instrument in tot haosul muzicii. ALbumul e destul de greu de inghitit dintr-o data pentru ca avalansa/cascada/cacofonia de zgomot e nemiloasa si nu se lasa pana la sfarsitul celor 10 piese. Evident, cand dedici totul zgomotului, melodicitatea are de suferit. Un alt punct slab ar fi faptul ca vocea e uneori enervanta, parca neintegrata. Nu-mi plac nici colajele de sunet care mi se par inutile si enervante. Aspectele pozitive insa fac albumul sa merite macar o ascultare: e original si unic prin brutalitatea sonora; Ex-Chest e o piesa ok (Aurora F e tot pe acolo); Sung-Il-Meat are ceva mai multa finete datorita unei chitari care suna ca trilul unei pasari in perioada de imperechere (e de bine); King Of Ghosts are niste ritmuri interesante, care dau impresia celei mai puternice artilerii, care loveste neincetat si fara mila; Lofthouse e singura piesa normala si nu suna deloc rau; nu stiu ce sa spun despre ultima piesa...uneori rezist pana la sfarsitul celor 11 minute de asalt.

Slug sunt considerabil mai zgomotosi decat trupele de noise din tabara Butthole Surfers, si mai apropiati de trupe in gen Distorted Pony sau Cherubs (care sunt insa ceva mai usor de ascultat), insa preiau de la primii placerea pentru dialogurile stupide care apar pe ici pe colo, nu stiu de ce (Here and Now si Symbol For Snack ma scot din minti). In concluzie, ca sa citez niste critici de muzica, Slug sunt "harsh and punishing".

Stiluri: noise-rock

PunctaJ: 3,5