Killing Joke - Killing Joke (2003)

Am promis ca nu voi vorbi de metal aici dar trebui sa-mi incalc promisiunea...doar putin. Desi influenta dominanta a albumului de fata este metalul, e vorba de mai mult de atat in sunetul asta. De altfel aici e vorba de longevivii Killing Joke, aceeasi care acum 20 de ani cantau The Wait. desi sunetul ala a fost abandonat exista inca ceva similar. Trupa a fost intotdeauna diferita de alte formatii de post-punk ale anilor '80. Ca si la inceput, in 2003 pastreaza aerul de seriozitate respectabila. Sau poate e doar experienta care isi spune cuvantul. Singura piesa care aminteste de post-punk e Implant, cu o linie de bas serpuitoare si izbucniri bruste in forta. Total Invasion e alta piesa buna, cu chitara lui Geordie si vocea lui Jaz Coleman la un maximum de abrazivitate. Cea mai buna piesa e prima - The Death and Resurrection Song. Este forta pura: ca si pe restul albumului, vocalul rage iar chitara e abraziva ca smirghelul dar cu un ton cald totusi. Dar mai sunt si altele care merita mentionate: You'll Never Get to Me e o piesa mai blanda, nostalgica si cu o linie muzicala usor de retinut. E reflectia asupra apusurilor de soare trecute..sau cel putin asa imi pare. Dupa scurtul moment de visare, albumul te readuce la realitate cu alte cateva piese in forta. Blood On Your Hands si Seeing Red se aseamana cumva dar sunt ambele reusite. Surpriza este aparitia lui Dave Grohl ca tobar pe album! Tobele lui sunt tribale si demente ca si piesle per total. Dupa mai mult de 20 de ani de muzica Killing Joke izbesc din nou cu forta si cu o regasita energie si prospetime. Ei suna ca si cum ar fi o forta demna de respectat..si asa si e. As incadra albumul in stilul alternative metal desi nu suna ca ceea ce ofera cele mai cunoscute trupe ale stilului, cum ar fi Therapy? sau Faith No More. Parca e totusi ceva diferit. Killing Joke au trecut prin multe metamorfoze iar cea de fata parca a sters greselile trecutului.

Stiluri: Alternative metal

Punctaj: 4/5

Bastards of Young

Una din cele mai bune piese iesite din undergroundul american al anilor '80, avand in vedere ca The Replacements erau la momentul respectiv, in 1987, (mergand dincolo de limitarile hardcore-ului initial de la care pornisera) intr-un loc de mijloc, nici chiar underground (semnasera cu Sire), dar nici chiar faimosi.
Am vazut clipul prima data la o emisiune de punk acum cativa ani.

The Replacements

4 piese de pe albumul Southern Death Cult (1983) - Southern Death Cult

SDC sunt una din trupele foarte vechi de goth britanice. Au devenit cunoscuti deschizand pentru Bauhaus la inceputul anilor '80, dar, ca in multe alte cazuri, lipsa unui album propiu-zis i-a facut sa devina uitati odata cu trecerea timpului. Probabil ca daca Ian Astbury nu ar fi devenit cine a devenit nici eu nu as fi auzit de ei. Numele ar putea sa va sune cunoscut pentru ca el a purtat trupa mai departe, in diverse reincarnari. Ecuatia e simpla: Southern Death Cult => Death Cult => The Cult, ultima trupa fiind azi destul de faimoasa. Cineva a facut un efort si a adunat toate piesele SDC pe un album, postum, desigur. Pentru ca trupa nu a apucat sa inregistreze serios, majoritatea pieselor nu merita atentia, unele dintre ele avand calitatea unor demo-uri, altele aparand modificate in celalalte trupe. Cu toate astea, piesele care au aparut si pe singurul lor EP sunt surprinzatoare: Fatman si Moya. Liniile melodice sunt la fel de inspirate ca in cazul trupelor mai cunoscute ale stilului (in special prima), versurile sunt semi-interesante, piesele sunt apropiate de punk. Instrumentele sunt energice, mai ales tobele - tribale. Calitatea sunetului e buna aici. Alte piese precum False Faces si Faith sunt si ele ok.

Death Cult avea sa-i aduca impreuna pe Astbury, Billy Duffy (Theatre of Hate, Slaughter and The Dogs) Nigel Preston (Sex Gang Children) si pe doi membri ai obscurei trupe Ritual.

Stiluri: post-punk/goth

Download

Varianta asta nu suna la fel de bine ca cele doua de pe album, dar va puteti face o idee:

Slug - Out Sound (1995)

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa mi se spuna ca muzica pe care o ascult eu nu e nici la fel de buna nici la fel de dura/zgomotoasa ca metalul. Sigur, prin dura eu inteleg "in forta" (adica cu multa energie) si zgomotos, nu riffuri cu muschi pe ele. Unii oameni probabil ar aprecia o trupa romaneasca formata de cativa racheti, care dau la chitari cum dau in oameni. De multe ori trupa asta sau aia era un nimic in comparatie cu, sa zicem...Soulfly (prima trupa care mi-a venit acum in minte). Pana aici!

Frustrarea mea s-a dus odata cu albumul asta de la Slug. E greu de gasit ceva mai extrem decat Out Sound. Si cum altfel ar putea suna o trupa care foloseste uneori 3 chitari bas (!) si inca alte doua chitari? Pana la urma singurul instrument care nu e trecut prin efecte e bateria. Vocea e si ea distorsionata. Nu-mi cereti sa disting fiecare instrument in tot haosul muzicii. ALbumul e destul de greu de inghitit dintr-o data pentru ca avalansa/cascada/cacofonia de zgomot e nemiloasa si nu se lasa pana la sfarsitul celor 10 piese. Evident, cand dedici totul zgomotului, melodicitatea are de suferit. Un alt punct slab ar fi faptul ca vocea e uneori enervanta, parca neintegrata. Nu-mi plac nici colajele de sunet care mi se par inutile si enervante. Aspectele pozitive insa fac albumul sa merite macar o ascultare: e original si unic prin brutalitatea sonora; Ex-Chest e o piesa ok (Aurora F e tot pe acolo); Sung-Il-Meat are ceva mai multa finete datorita unei chitari care suna ca trilul unei pasari in perioada de imperechere (e de bine); King Of Ghosts are niste ritmuri interesante, care dau impresia celei mai puternice artilerii, care loveste neincetat si fara mila; Lofthouse e singura piesa normala si nu suna deloc rau; nu stiu ce sa spun despre ultima piesa...uneori rezist pana la sfarsitul celor 11 minute de asalt.

Slug sunt considerabil mai zgomotosi decat trupele de noise din tabara Butthole Surfers, si mai apropiati de trupe in gen Distorted Pony sau Cherubs (care sunt insa ceva mai usor de ascultat), insa preiau de la primii placerea pentru dialogurile stupide care apar pe ici pe colo, nu stiu de ce (Here and Now si Symbol For Snack ma scot din minti). In concluzie, ca sa citez niste critici de muzica, Slug sunt "harsh and punishing".

Stiluri: noise-rock

PunctaJ: 3,5

Amebix - Winter (1983)

Un 7" daca nu ma insel. Amebix seamana izbitor de mult cu Killing Joke (perioada 1981) aici. Poate nu intamplator basul e foarte in fata pe cele doua piese, Winter si Beginning of The End. Despre cea din urma nu spun decat ca beneficiaza de pe urma liniei de bas energice desi repetitive. E o piesa buna. Dar Winter e si mai si. Desi chitara e de heavy, faptul ca e imprastiata peste tot si cu un sunet mai cald decat te-ai astepta de la niste fani ai metalului, duce cu gandul mai mult la underground-ul american al anilor '80. Sau la o alta varianta post-punk a celeilalte trupe mentionate mai sus. Impreuna, chitara si basul duduitor creeaza o atmosfera care parca iti sugereaza viscolul nemilos sau vantul prevestitor. Nu e o piesa post- ci pre-apocaliptica, acel moment in care simti ca sfarsitul e aproape. Vocea e un plus pentru ca pare disperata si cu siguranta suna primitiv si versurile sugereaza o epoca in care omul era inca neputincios in fata naturii. Cu toate astea nu-mi dau seama daca este vorba despre o metafora sau pur si simplu cineva detesta anotimpul asta. Exista si alte versiuni ale piesei asa ca cine o vrea pe asta va trebui sa caute 7"-ul asta. Adaugati la piesele astea si grafica foarte tare de pe coperta, asemanatoare ca atmosfera, si totul e perfect.

Stiluri: crust punk
Punctaj: 5/5

Download

The Clash - The Singles (1991)

Aceasta compilatie este exact ceea ce anunta si titlul sau: single-urile “singurei trupe care conteaza” adunate pe un singur album. Nu e chiar o compilatie de tipul “best of” din moment ce lipsesc unele piese foarte bune ale lor (de pe London Calling spre exemplu, considerat de unii unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului, nu gasim decat o piesa aici, iar piese foarte bune cum ar fi cea cu marele autor al generatiei Beat Allen Ginsberg, Ghetto Defendant, nu sunt nicaieri), in timp ce piese precum Hitsville Uk sau Train in Vain ar fi putut sa nu fie aici. The Singles nu poate fi considerat nici o retrospectiva satisfacatoare, din moment ce nu contine nici o piesa de pe ultimul album - Cut The Crap. In plus nici macar nu contine toate singleurile lor. Albumul de fata este insa o foarte buna introducere a trupei, pentru cine nu a ascultat vreodata Clash. Insa cei care nu au facut-o pana acum si se asteapta sa auda ceva similar cu sunetul celor de la Sex Pistols vor avea o mare surpriza. S-ar putea sa creada ca au dat peste un album de rock de la inceputul anilor ’60 si nu peste una dintre trupele care au adus revolutia muzicala care a schimbat tot ce a urmat dupa anul 1976 (singura piesa care duce cu gandul la Sex Pistols fiind White Riot, o piesa rapida, nervoasa si scurta). Dimpotriva insa, acolo unde Pistols pareau adolescenti isterici, cumva indreptatiti, Clash au reusit sa preia atitudinea, dar intr-o forma mai matura, devenind adevaratii militanti ai primului val. Poate ca in ziua de azi, culmea spiritului rebel ar putea fi, in mintea unora, intruchipata de trupe cum ar fi, spre exemplu, Slipknot. Insa unde Slipknot arata ca neandertalienii nu au disparut de pe fata pamantului asa cum se credea, Clash arata ca ei sunt propagandisti maturi, ce au gasit metode de a transmite mesaje de protest in forme mai putin brutale si mai inteligente. Insa nu e vorba numai de versuri pline de mesaj aici, The Singles aratand ca cei de la Clash iubeau la fel de mult muzica in sine: pe album se poate auzi punk, reggae, rap, rockabilly si chiar new wave, toate fiind acele “songs of freedom” despre care vorbea Bob Marley. In special sunetele jamaicane predomina in sunetul trupei si pe The Singles, dar asta nu ar trebui sa ne surprinda prea mult daca stam sa ne gandim ca diverse miscari mai mult sau mai putin de eliberare din Africa adoptasera pe post de “imnuri” piese ale lui Marley. Singleurile sunt in ordine cronologica, prima parte continand piesele punk, pentru ca apoi sa se treaca treptat prin varietatea de sunete abordate de trupa in decursul carierei sale. Piesele de pe primul album, desi sunt piese punk, sunt mai conventionale in structura decat cele de la Sex Pistols, dar la fel de energice. Piese precum Tommy Gun (o piesa anti-razboi) sau Complete Control (despre liberatatea artistica) scot in evidenta calitatile chitaristului Mick Jones si gasim aici riffuri si solouri ale sale care vor influenta alti chitaristi punk de mai tarziu. Vocea sa apare si pe unele melodii, insa este destul de anosta in comparatie cu inconfundabila voce usor ragusita, dar convingatoare a lui Joe Strummer. Bankrobber este o piesa 100% reggae, un punct final al unei directii abordate odata cu piesa White Man (In Hammersmith Palais) de pe primul album. Si The Call Up, o piesa foarte interesanta, are vagi ritmuri jamaicane ascunse pe sub o atmosfera oarecum stranie si versurile impotriva serviciului militar. Piesele rap, cantate cu instrumente insa, sunt The Magnificent Seven si This is Radio Clash, prima avand o linie de bass ce duce cu gandul la funk, iar cea de-a doua incluzand instrumente noi si sugerand foarte bine spiritul rebel Clash. Ambele poarta amprenta distinctiva a celor patru membri, amintind originea lor punk: ritmuri ferme de tobe, asemeni tropaitului unor soldati in uniforma, si vocea rastita a lui Joe Strummer. O piesa foarte buna este Know Your Rights - o piesa punk, dar una atipica. Should I Stay Or Should I Go este o piesa foarte cunoscuta si azi, desi, lasand la o parte infuzia de rock al anilor ’50, este o piesa cat se poate de punk.
The Singles surprinde evolutia celor de la Clash si militantismul lor de stanga, cautarea imbogatirii continue a sunetului lor si arata exact ce i-a facut sa devina adevarate legende si o reala forta muzicala. Dupa cum ar spune Joe Strummer: “this here – revolution rock”.

P.S.: Discutiile despre cat de comerciala a fost trupa asta mi se par irelevante pentru o vreme cand nu prea existau case independente in Marea Britanie. Au dat forta unei miscari si asta e ce conteaza Recunosc doar ca de la London Calling incolo au luat-o razna.

Stiluri: punk; reggae; new wave;

Punctaj: 4/5

The clash complete control

Christian Death - Only Theatre of Pain (1982)

Daca Satana ar lansa un album, probabil ca ar suna precum Only Theatre Of Pain. Dar daca asta era marturisirea pe care toti crestinii zelosi o asteptau pentru a putea infiera inca o data muzica rock, ei ar trebui sa se razgandeasca. Caci acesta e ultimul album pe care sa-l iei in serios. Desi e departe de a fi inocent. Este un album destul de ciudat din mai multe motive: in primul rand albumul acesta a fost preluat in ultimii zece ani de casa de discuri Epitaph – stiu, e aproape imposibil de crezut asa ceva, dar este adevarat; in al doilea rand, albumul este unic in discografia Christian Death, datorita prezentei si contributiei valoroase a chitaristului Rikk Agnew, fost membru Adolescents. Desi goth-ul si in special Only Theatre Of Pain sunt destul de apropiate de punk, e greu sa iti imaginezi un punkist rupt din realitatea cotidiana si cazand prada fanteziilor romantismului gotic.
Referindu-ne la stil, albumul este baza principala a stilului deathrock – o clasificare absolut inutila, din moment ce stilistic, nu difera cu absolut nimic fata de sunetul unor trupe britanice precum Sexgang Children. Trupele de deathrock insa erau mult mai preocupate de a soca decat cele britanice de goth, spun unii. Iar acest lucru se vede din plin aici. De la prima pana la ultima piesa, ascultatorul nu stie daca sa rada sau sa fie cu adevarat inspaimantat. Bila alba este Rikk Agnew, fara de care albumul ar fi fost absolut plictisitor si prost. Chitara sa scartaie, provoaca fiori si creeaza valuri neclare de sunet (vezi Burnt Offerings). E probabil cea mai interesanta chitara din post-punk sau goth. De multe ori, riffurile lui Agnew sugereaza tensiunea unor filme de groaza, iar din acest motiv Only Theatre Of Pain este un album reusit, pentru ca isi atinge scopul – putine albume de goth sunt la fel de negre ca acesta. Basul contribuie din plin si in mod reusit la atmosfera, fiind omniprezent si in fata, duduind peste tot si uneori chiar conducand intregul proces. Bila neagra insa, este vocalul Rozz Williams. Auzindu-l, te gandesti imediat la David Bowie si putin la Johnny Rotten. Insa Williams impinge sunetul albumului catre ridicol. Scancetele si vaietele sale umplu tot albumul. Imaginati-va un vampir chinuit lamentandu-se muzical. E de neoprit, dar teatralitatea sa este clar vizibila pentru oricine, distrugand credibilitatea oferita de Agnew. Cat despre versuri…cuvinte stupide precum reficul (lucifer, scris invers) si intregi versuri rostite in aceeasi maniera sunt de-a dreptul hilare. La fel de ridicola e si tema venerarii diavolului – “Satan is by far the kindest beast” - sau versuri despre necrofilie si sodomie, sau titluri de piese precum “Mysterium Inquitatis”, “Resurrection”, “Burnt Offerings”, “Cavity – First Communion”. E drept ca dupa cateva piese pline de morbiditati e greu sa mai vezi lucrurile altfel decat in negru. De aceea cand, intr-un moment de liniste, Williams rosteste “don’t be frightened” nu stii daca sa razi din nou sau sa te sperii, din moment ce e clar ca asaltul sinistru nu s-a terminat inca, iar tonul vocii nu este deloc unul linistitor. Cea mai buna piesa este indiscutabil Romeo’s Distress, iar Mysterium Inquitatis, Spiritual Cramp, Resurection sau Burnt Offerings scot in evidenta maiestria lui Agnew.
In concluzie, acest album este in mod vizibil o incercare disperata si stupida de a soca si nu deriva dintr-o reala pasiune pentru subiectele infatisate. In esenta este un album post-punk, dar starea patologica a lui Williams, clopotele si efectele si temele de chitara ale lui Agnew, trimit totul in tabara goth. Albumul merita ascultat pentru – evident – munca intr-adevar reusita a chitaristului, unica in domeniu. De asemenea, merita atentia si cateva momente ale tandemului Agnew-Williams – apogeul isteric de pe Resurrection sau Mysterium Inquitatis. Nu e un album usor de ascultat, dar cine are rabdare pana la colajul final de sunete si voci ciudate, stie ca a scapat cu bine din cosmarul evocat de Christian Death. Evocat cu succes oare? Si da si nu! Pentru cei care cauta ceva mai credibil insa, o optiune ar fi, zic eu, Sexgang Children.

Stiluri: goth, deathrock
Punctaj: 2,5/5