Dirt - Black And White Discography - 1996

Suspectez ca o parte din publicul cititor ar dori mai mult punk adevarat si nu tot felu de mutanti ai sai cu care m-am obisnuit si poate v-am obisnuit.

Asa ca de data asta avem Dirt intr-o recenzie mai simpla si mai subiectiva ca altele, din pacate. Daca va plac Crass sunt doua variante: fie or sa va placa si Dirt pentru ca suna cam la fel, fie or sa vi se para banali tocmai pentru ca seamana cu Crass si nu prea au nimic in plus, ba chiar au cate ceva in minus. Sunt multe asemanari de mentionat, poate chiar prea multe: cantau pe la inceputul anilor '80, erau in aceeasi gasca cu trupele de la Crass Records, aveau cam acelasi stil estetic, si copertile de album fac evident acest lucru; aveau aceeasi formula cu doi vocali (ok, de fapt in Crass au cantat mai multe vocaliste, dar vreau sa zic ca e acelasi model), unul tip, altul tipa, desi tipul nu avea charisma lui Steve Ignorant si zbiera cam la fel cum as face-o si eu probabil, nimic mai mult. Vocala are insa o voce cu adevarat punk, old-school in stil britanic, sfidatoare si instigatoare, asa cum ar trebui sa fie; nici piesele nu difera prea mult de ceea ce aveau de oferit Crass, cu diferenta ca renunta la experimentalismul celor din urma. Sunt ceva mai zgomotosi decat Crass si asta uneori suna mai bine. Nu in ultimul rand, ambele trupe erau sustinatoare Animal Liberation Front, ceea ce probabil inseamna ca erau si vegetarieni.

Acum m-as indrepta catre ceea ce pentru mine este adevarata problema. Desi trupa nu a scos prea multe albume, ceea ce avem aici, discografia completa, e mult prea mult. Sunt din cate stiu 2 albume care alcatuiesc aceasta discografie si deci, in total, 60 de piese. Chiar daca trupa are un numar de piese bune, sa asculti 60 de melodii care suna toate cam la fel si care oricum seamana cu ce au scos si alte trupe mi se pare obositor si plictisitor. Imi place trupa, dar recunosc ca nu am ascultat nici macar jumate din total.

Am fost placut surprins de primele piese pe care le-am ascultat de la ei totusi. In special Mother si Ripper merita cautate si ascultate. Ele arata ca trupa asta, in ciuda ferocitatii sale, este ceva mai mult decat o trupa de oameni care canta doar 1-2-3-4, 1-2-3-4 si atat. Cele doua au linie melodica inspirata, fara sa cedeze din  intensitate. Belfast, Another Filled Hole si un cover dupa House of the Rising Sun suna si ele bine.

In concluzie, Dirt sunt o trupa de punk ca la carte: in primul rand britanica, din al doilea val de punk, fara compromisuri, si fara derapajele inspre street punk sau crust care mie nu prea imi plac. Unii spun ca asta e o trupa de crust sau chiar hardcore. Recunosc, ca o exceptie de data asta, ca nu ma intereseaza toate aceste categorisiri in cazul asta, din punctul meu de vedere, trupa reprezentand in cel mai inalt nivel stilul  punk pur. Punk si atat. E drept, trupa este militanta, anarhista. Dar atat merita sa spun. In rest, veti putea gasi asemanari cu alte trupe vechi precum Crisis, sau chiar Siouxsie and the Banshees  in prima lor etapa (in cazul lui Mother), nemaivorbind de Crass. Daca pe ei nu i-ati ascultat pana acum, atunci ati facut o greseala care cu siguranta va lasa urme. Lasati totul balta si mergeti si gasiti-i pe ei intai (ar fi prea multe de spus acum, dar Penis Envy si Stations of the Crass ar fi locuri de inceput), arhetipul si cea mai cunoscuta trupa de anarho-punk.

Stiluri: punk

Nota: 2,5/5

Festivalul underground nr. 13!!! 21-22 mai 2010

Anul acesta pe 21 si 22 mai va avea loc festivalul underground din timisoara, ajuns deja la a 13a editie, ceea ce il face un festival cu traditie. Din cate imi dau seama in momentul acesta, este si cel mai vechi din tara. In apararea festivalului, pentru ca stiu ca in ultimii ani reputatia sa avusese de suferit, pot spune ca editia de anul trecut a fost extraordinara (vezi recenzia din luna iunie, parca). Evenimentul a reusit sa isi pastreze spiritul - si manifestul spune destule despre asta - si stilurile. Va fi deci punk, post-punk, noise, industrial si experimental si alte chestii intre. Ideea e ca aici se pot vedea trupe straine (in mare parte) care nu pot fi vazute cu alta ocazie in tara. Si doar pentru ca noi in romania n-am auzit de ele nu inseamna ca nu sunt bune. Despre una din trupele romanesti care va canta acolo (The Bad Days Will End) gasiti recenzia din octombrie-noiembrie. Pretul biletului va fi din nou, presupun, accesibil.

- Avand in vedere ca gluga neagra organizeaza si anul acesta evenimentul, puteti asculta trupele care vor veni si gasi mai multe informatii aici, pe site-ul lor:  http://gluganeagra.ro/

- Sau, puteti intra aici, unde puteti vedea afisele editiilor din alti ani si sa dati si peste unele din trupele de anul asta: http://www.myspace.com/ugtmfestival

- Nu in ultimul rand, pe siteul asta gasiti o istorie interesanta a scenei din tm: http://punkz5.tripod.com/id10.html

P.S.: Partea buna e ca pe langa festival va mai avea loc un concert cu o zi inainte, care merita si el prins, cu From The Depths( cu membrii mai faimoasei Catharsis) si Pavilionul 32, o trupa scumpa la vedere. 

Skeletal Family - The Singles Plus 1983-1985 (1999)

Trupa de goth britanica, mai mult in sensul Southern Death Cult decat Sisters of Mercy. Nu-s cine stie ce, dar piesa Promised Land (are si clip) si inca vreo cateva sunt ok. De fapt problema e ca asta e o compilatie si ai prea multe piese de ascultat si asta poate fi o problema daca nu esti foarte entuziasmat si n-ai rabdare.

Cautam un pretext sa postez coperta albumului, care-mi place destul de mult. Vocalista a format Ghost Dance ulterior.




Stiluri: goth, post-punk
Nota: 2,5/5

Punk

Incep postarea asta de la observatia ca uneori scenele care se pretind progresiste, revolutionare, care pretind ca reprezinta o schimbare, pot fi tocmai opusul - rigide si intolerante, clasificand orice abatere de la norma ca fiind compromis sau "prostii". Poate ca fiecare din noi are tendinta sa absolutizeze ceea ce ii place mult din cand in cand, dar ar trebui sa ne aducem aminte tot timpul ca astfel de lucruri vin in contradictie, poate, cu propriile noastre principii, si ca nu vrem sa devenim oamenii de care ne ferim. Pun din nou filmuletul din punk attitude, de data asta partea importanta e ceva mai incolo. Rabdare!

P.S.: ascultati Chickenshit Conformist de la Dead Kennedys (poate si Anarchy for Sale)

"Era Punk", de Ioan Big (2003)

Cand capitalismul si democratia (cel putin asa am invatat de la televizor ca traim) se infiintasera deja in Romania de ceva vreme, se facuse deja simtita nevoia unor surse informative despre punk. Cortina de fier cazuse de destula vreme si nu mai existau restrictii in ceea ce priveste informatia, dar Romania era departe de vest si resursele putine. Punk-ul, intr-o forma sau alta se infiltrase deja in tara, dar daca vroiai sa citesti, sa afli mai multe despre cum e in afara, nu prea existau carti despre asta. Exceptie facea poate cartea Nirvana Spirit, despre care poate o sa scriu cu alta ocazie. Pe scurt, cartea respectiva deborda de informatii luate de pe internet si din reviste de muzica din afara despre tot ce avea macar vaga legatura cu grunge-ul. Deci, se intelege, si despre punk. dar abea in 2003 a aparut cartea lui Ioan Big, numai si numai despre punk.

Cartea asta este jalnica. DAR merita rasfoita. Sa ma explic: Era Punk este impartita in partea scrisa de Big, cu biografii de trupe si propria sa explicatie introductiva si in partea de marturii adunate de la diversi mai autorizati in domeniu, critici muzicali si pasionati cunoscuti. prima parte este o escrocherie. Big plagiaza, traduce direct de pe siteul allmusic si nici macar nu isi bate capul sa schimbe formularile frazelor pe care le fura. Ma opresc la doua exemple, nu e cazul sa fac inventarul tuturor furturilor lui: Allmusic-ul scrie despre urmatoarea trupa, ca "Joy Division became the first band in the post-punk movement by later emphasizing not anger and energy but mood and expression", iar Ioan Big spune despre Joy Division ca au fost "prima trupa din miscarea Post-Punk ce a pus accentul pe stare si expresie in detrimentul furiei si energiei dezlantuite"; apoi, cand vine vorba despre Fugazi, asemanarea e si mai izbitoare - "If history is kind to Fugazi, their records won't be overshadowed by their reputation and methods of operation". "Daca istoria Rock-ului ar fi blanda cu FUGAZI, muzica lor nu ar trebui sa fie pusa in umbra de reputatia si de metodele lor de operare", spune, chipurile, Ioan Big.

Prima parte a cartii poate fi interesanta doar pentru cine are nevoie de o introducere in punk, fiind acoperite o gramada de trupe si stiluri ale punkului, inclusiv trupele de proto-punk de genul Television, MC5, Stooges sau New York Dolls. Partea de istorie a muzicii rock este de asemenea interesanta, si poate fi recomandata, nu de alta, dar probabil e furata din niste surse de incredere. Jalnic, dar util.

A doua parte contine acele marturii subiective despre care vorbeam. Ele sunt importante tocmai pentru ca sunt subiective, pentru ca iti arata ca de fapt punk-ul ca fenomen istoric poate fi inteles in diferite feluri si ca in Romania el a avut o forma de manifestare unica. In plus iti arata cum generatiile anterioare au privit sau au inteles punk-ul, o fereastra catre punk asa cum nu l-am vazut. Ca bonus sunt texte despre rock sub dictatura (celebrii Plastic People of the Universe), recomandari care acopera toate stilurile legate in vreun fel de punk si o scurta istorie a skinheazilor.

Pe scurt, Era Punk este o carte neserioasa scrisa de un hot, dar este valoroasa pentru ca nu prea avem multe scrieri de acest fel. N-as spune ca este indispensabila: poti sa nu o citesti, dar poate afli ceva interesant rasfoind-o (cum ar fi faptul ca ca poti identifica elemente ale punkului mergand inapoi in timp pana la Elvis, lucru cu care sunt de acord.

Nu merita sa dai bani pe cartea asta, dar o poti gasi la nou infiintata Biblioteca alternativa din Bucuresti. Ea a fost deschisa cu scopul de a furniza scrieri la care poate nu te-ai gandit pana acum sau pe care poate nu le gasesti in alte parti, pe subiecte uneori mai putin discutate: acolo gasesti carti despre feminism, despre anarhism, carti de sociologie, chiar si beletristica, fanzine adunate din tot felul de tari pe tot felul de subiecte (inclusiv muzica). Chiar daca nu esti in mod special interesat de unul din subiectele astea, tot te poti pierde usor printre materialele interesante adunate acolo. poti chiar sa imprumuti ceva de acolo sau sa completezi colectia, daca ai spirit de initiativa. In dreapta e linkul catre siteul lor. Da click.

Dead Kennedys - Give Me Convenience or Give Me Death (1987)

Ma intorc la seria de albume clasice, dupa cum am promis in postarea despre The Jesus and Mary Chain. Doar ca acum va fi vorba mai degraba despre o trupa clasica decat despre un album clasic. Nu de alta, dar daca ar fi fost vorba de album clasic, probabil ca aici ar trebui sa apara Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Albumul de fata merita sa fie aici totusi, pentru ca e mai putin cunoscut, fiind o compilatie postuma si pentru ca contine piese inclusiv din perioada Fresh Fruit. In plus, e o ocazie de a afla de ce era trupa asta asa misto. Plus, piesele sunt destul de diverse, ceea ce il face destul de interesant si e probabil albumul meu preferat de la ei. Am facut rost de caseta pe care o am acum prin 2001 (aproximativ) si habar nu aveam atunci ca exista ceva care se numea hardcore, stiam doar ca ei erau una din trupele cu adevarat tari de punk. Ceea ce e adevarat. Punkistii de atunci care imi dadeau sfaturi cu un aer putin superior (in mod amuzant, chiar si cei mai "nazisti") mentionau intr-una doua trupe pe care daca nu le ascultai erai fraier: Toy Dolls si Dead Kennedys. Ideea asta era atat de des repetata ca pana si unul sau doi din cei care nu ascultasera respectivele trupe repetau fara sa stie ce zic aceleasi nume: Toy Dolls si Dead Kennedys. Nu stiu de ce astea doua mergeau impreuna, din punctul meu de vedere nu prea seamana. Toy Dolls nu mi-au placut niciodata asa ca o sa trec mai departe.

Dead Kennedys au fost una din vechile trupe de hardcore, formata in 1978 si contemporana cu "hardcoristii" Black Flag, Circle Jerks, Minor Threat, Bad Brains, Misfits, Flipper si altii. Desigur, astazi multa lume intelege prin hardcore trupe de genul Madball, Hatebreed sau chiar Biohazard si eventual le considera pe celalate ca fiind "punk". Asta este o confuzie ce se face des. Hardcore-ul este punk. De altfel eticheta corecta este "hardcore punk". O enciclopedie de prin anii '90 (am uitat numele) nota in dreptul cuvantului 'hardcore' faptul ca termenul desemneaza orice latura extrema a unui stil de muzica. In felul asta avem hardcore punk, ca varianta mai dura de punk , dar si hardcore rap spre exemplu.


Lasand asta la o parte, trupele originale de hardcore erau toate influentate de Ramones, Pistols si Stooges si pur si simplu cantau punk mai repede, mai dur si mai putin melodic decat trupele britanice sau trupele de la CBGB's. Cand trupele NY Style au aparut (dupa ce Bad Brains au ajuns si prin New York la un moment dat), celalalte existau deja de cativa ani buni, inclusiv Dead Kennedys. Diferenta dintre cele doua hardcoreuri nu e doar de stil, Agnostic Front si ceilalti imprumutand ceva din atitudinea de baieti duri si periculosi, ceea ce lipsea celorlalti. Sigur, scena hardcore, incepand din 1976 incolo, era destul de violenta, dar membrii trupelor nu erau chiar infractori cu cutite si chef de scandal, cum erau cei din scena NY. E o diferenta mare intre rastafarienii de la Bad Brains, si straight-edge-erul Ian McKaye de la Minor Threat pe de-o parte, si batausii macho care s-au apucat sa cante un fel de hardcore in New York mai tarziu. Cei din urma si-au transplantat atitudinea de cartier in muzica, incorporand riffuri mai grele, ritmuri mai lente si versuri care ar putea fi foarte bine apreciate de BUG Mafia. faptul ca un om ca Henry Rollins a ridiculizat acest intreg model (filmuletul de mai jos), spune, zic eu, multe.

Daca vrei o alternativa la toate lucrurile astea urate, atunci solutia ar putea fi Dead Kennedys, o trupa situata pe pozitii total opuse. Criticand tot, de la regimul politic si companiile-gigant pana la diverse chestiuni sociale si apoi pana la atitudinea macho si cea materialista sau cinica a contemporanilor sai ca moduri de viata, DK au aparut ca niste radicali in favoarea eliberarii individuale (vezi filmuletul de mai jos despre anarhism), cu implicatii anarhiste evidente. Cu toate astea ei nu au fluturat niciodata steagul negru, fiind ceva mai degajati si cu chef de gluma decat mult prea rigizii si seriosii Crass, peste ocean. Au fost totusi mai sinceri si mai directi decat stangistii de la Clash (nu ca astea doua trupe nu sunt remarcabile fiecare in felul ei). Stilul lor a atras atentia cercurilor conservatoare americane si in final, un proces in instanta, care a avut efectul de a distruge trupa pana la urma, dar si de a-l radicaliza si motiva mai mult pe Jello Biafra, a carui cariera a devenit si mai prolifica dupa acest moment.


Titlul albumului este probabil o referire la consumerism (sub o imagine ce infatiseaza un fel de George Orwell constrans si/sau cenzurat) in stilul familiar al lui Biafra. El este geniul trupei. Critica sa acida si lucida este amestecata cu umorul lui bolnav si asta ii face pe DK asa de buni si chiar unici. Sarcasmul lui excesiv nu seamana cu teribilismul unui Johnny Rotten ci mai degraba cu discursul ciudat al unui activist devotat cauzei. Prima piesa (Police Truck) evidentiaza acest lucru in timp ce scoate in evidenta sunetul inedit al chitaristului East Bay Ray. Dintre membrii trupei, doar Biafra venea exclusiv din zona punk. Ray era influentat de Pere Ubu dar si de muzica surf si de muzica din filmele cu spioni si detectivi, si influentele astea se simt si pe prima piesa, si pe Buzzbomb, dar si pe Holiday in Cambodia, spre exemplu. Cea din urma e probabil cea mai buna piesa a lor, foarte simpla, dar extraordinara. nici o alta trupa de dupa nu a putut crea ceva la fel de reusit intr-un stil asemanantor. E o piesa, poate, despre ce inseamna capitalismul astazi si despre atitudinea celor privilegiati fata de cei ce nu sunt, piesa scrisa in preajma prabusirii regimului ingrozitor al khmerilor rosii. Impreuna cu California Uber Alles, Holiday in Cambodia apare usor modificata pe primul album DK.


Too Drunk to Fuck e tot din perioada de inceput. Buzzbomb apare si ea in alta forma pe Plastic Surgery Disasters. Night of the Living Rednecks e o poveste amuzanta spusa de Biafra in timpul unui concert, despre cum a fost atacat odata de ceea ce noi aici am numi "cocalari" bogati in timp ce mergea pe strada. Se potrvieste perfect cu Macho Insecurity (si al sau vers "Name one thing on earth lower than a though guy!") de pe Bedtime for Democracy. E interesant ca niste ani mai tarziu, Biafra a fost batut de cativa skinheazi care au reusit sa-i rupa ambele picioare. Tot la capitolul inregistrari nonmuzicale poate fi inclusa si Kinky Sex Makes the World go Round, un dialog fictiv intre un oficial al apararii amerciane si probabil, Margaret Thatcher, prim-ministrul britanic la acea vreme. Cu umorul caracteristic DK, personajele se hotarasc sa porneasca un nou razboi mondial, printre altele, pentru a scapa de somerii pe care fiecare tara implicata ii are si pentru a ajuta marile corporatii sa isi mareasca profiturile. Totul pe fundalul unei relucrari instrumentale a piesei Bleed For Me de pe Plastic Surgery Disasters. Una din cele mai amuzante piese este Pull My Strings, o inregistrare live care surprinde singura data cand aceasta piesa a fost cantata. Critica industriei muzicale se imbina in spirit DIY cu demascarea muzicii si oamenilor fabricati care o inventeaza, paravane de hartie pentru interesele de afaceri ale caselor de discuri. Versul memorabil e "Is my cock big enough, is my brain small enough, for you to make me a star?", si asta spune tot ce era nevoie sa se spuna. Insight si Life Sentence vorbesc despre conformism - acceptarea neconditionata a unor clisee si concepte precum cariera (cam in aceeasi maniera ca piesele Terminal Preppie de pe Plastic Surgery si Macho Insecurity).


In concluzie albumul este probabil cel mai interesant pentru cineva care n-a mai ascultat DK pana acum pentru ca exprima perfect punctul de vedere al trupei si istoria ei, aducand laolalta piese de pe parcursul intregii perioade de activitate si introducand minunata combinatie de umor despre care am vorbit, facand totul sa fie si amuzant. Dead Kennedys au fost insa una din cele mai serioase si radicale trupe, fiind printre primele care sa exprime si sa adopte explicit idealurile DIY si o critica clara sociala, politica si culturala.


Stiluri: punk; hardcore

Nota: 5/5


Recomandari: doua filme documentare - American Hardcore si Punk Attitude

o glumita apropo de asa zisul "hardcore":

Hell W10

Prin 1983 Joe Strummer de la Clash a regizat propriul sau film, numit Hell W10 (titlul se refera la o adresa din Londra). Este vorba de un film mut cu gangsteri, cu membrii trupei in diverse roluri: Paul Simonon in rolul principal si Mick Jones in rolul gangsterului sef si Joe Strummer ca politist. Filmul merita pentru coloana sonora. Se pare ca initial Mick Jones se apucase sa compuna piese pentru ea, ceva mai apropiat de rap. Strummer n-a fost multumit insa. Majoritatea pieselor sunt instrumentale si sunt variante diferite ale unor piese ce pot fi gasite pe albume si compilatii, sau piese de pe Sandinista. Absenta vocii te lasa sa te concentrezi asupra riffurilor de chitara si ritmurilor de bass care pulseaza mai tare decat pe variantele cunoscute ale melodiilor. In concluzie filmul ofera o colectie bunicica de dub-rock plus ocazia de a-i vedea pe cei de la Clash in ipostaze inedite.

Hell W10:
(La nevoie, pot trimite filmul de 300 MB persoanei care lasa un mesaj aici)