Pe 30.12.2009 a murit Rowland S. Howard, chitaristul de la Birthday Party, printre altele. Daca treci de urletele lui Nick Cave, poti auzi chitara aceea speciala a lui Howard.
Melvana (1992)
A doua recenzie din seria mai jos amintita, o alta trupa al carei nume e format din parti din numele trupelor ce o compun. Melvana inseamna o intalnire pe scena, la un concert din 1992 a celor de la Melvins si Nirvana, mai exact Buzz Osbourne de la Melvins si Krist Novoselic si Dave Grohl de la ceilalti. Cine sunt Melvins? Pai, una dintre primele trupe de grunge, inspirata in aceeasi masura de Black Flag si Black Sabbath, si sa nu uitam, de Stooges. Cu toate astea, de-a lungul istoriei au sunat mai mult a heavy decat a punk .Sunt printre pionierii sludgeului si acum activeaza la Ipecac, casa de discuri a lui Mike Patton de la Faith No More, cu care Buzz imparte si trupa Fantomas. S-ar putea sa-i stiti dupa ultimele doua albume pe care le-au facut impreuna cu Jello Biafra de la Dead Kennedys. Oricum, vocalul a fost cel care l-a dus pe Kurt Cobain la un concert Black Flag, acel moment deja cunoscut, cand cel din urma a hotarat sa-si faca o trupa, imrpesionat fiind de ce a vazut. Si mai tarziu, Cobain era cel care avea sa produca Houdini al celor de la Melvins.
Melvana fac doua coveruri dupa Flipper, una din trupele preferate a lui Cobain (oricine a vazut tricoul lui din concertul unplugged stie asta): Sacrifice si Way of The World. Flipper au fost una dintre trupele mai ciudate de hardcore, mergand spre noise-rock. Ca fapt divers, Krist Novoselic acum canta cu ei.
EP-ul e mai mult o curiozitate decat ceva bun, piesele nu se ridica la nivelul versiunilor originale si nici sunetul nu e cine stie ce. Dra daca puneti mana pe el, n-are nimic.
Stiluri: grunge, punk
Nota: 2,5/5
Putin Melvins:
Melvana fac doua coveruri dupa Flipper, una din trupele preferate a lui Cobain (oricine a vazut tricoul lui din concertul unplugged stie asta): Sacrifice si Way of The World. Flipper au fost una dintre trupele mai ciudate de hardcore, mergand spre noise-rock. Ca fapt divers, Krist Novoselic acum canta cu ei.
EP-ul e mai mult o curiozitate decat ceva bun, piesele nu se ridica la nivelul versiunilor originale si nici sunetul nu e cine stie ce. Dra daca puneti mana pe el, n-are nimic.
Stiluri: grunge, punk
Nota: 2,5/5
Putin Melvins:
Minuteflag - Minuteflag EP (1985)
Prima din o serie de doua postari cu albume obscure ale unor trupe cu membri din alte trupe cunoscute. Este cazul aEP-ului de fata, semnat de Minuteflag. Asta inseamna o super-trupa, rezultata din intalnirea in studio a celor de la Minutemen cu Black Flag. Albumul e inregistrat cu relativ putin timp inainte de moartea lui D Boon de la Minutemen. Pe scurt, trupele s-au intalnit in studio intamplator si au decis sa faca ceva impreuna. Au decis, de asemena sa nu lanseze inregistrarile pana cand cel putin una dintre trupe se va desparti. Aveti ocazia aici sa ii auziti impreuna pe doi din cei mai talentati instrumentisti ai undergroundului american - Greg Ginn si Mike Watt. 4 piese jazz-punk, unele instrumentale, altele cu henry la voce, nu foarte diferit de - dar mai inghitibil decat - The Process of Weeding Out, albumul tot de 4 piese jazz-punk de la Black Flag, tot din 1985 (daca nu ma insel). Suna si putin mai soft decat acela, si desi nu e o capodopera nu suna rau deloc. Si EP-ul Minuteflag a fost scos tot de SST, una din cele doua case de discuri esentiale ale undegroundului anilor '80, o casa care avea sa se intereseze din ce in ce mai mult de lumea jazz-ului.
Bonus: The Process of Weeding Out are piese lungi si foarte complexe, cu ritmuri ciudate si e pur instrumental. Cei care atunci cand zic Black Flag se gandesc la hardcoreul de pe Damaged sau heavy/hardcoreul din anii tarzii, vor avea o mare surpriza pt ca The Process nu suna deloc a nimic altceva. Nota 3 pe o scala de la 1 la 5.
Stiluri: jazz-punk
The Jesus and Mary Chain - Psychocandy (1985)
Aceasta recenzie deschide seria celor cu albume clasice. Deoarece pentru a intelege unde ai ajuns trebuie sa intelegi de unde ai plecat. Poate suna a cliseu, dar are sens aici. Exista, peste felurite genuri, cateva albume care au facut posibil rock'n'rollul de azi, puncte de reper care au innoit vocabularul muzical. Nu am pretentia de a le enumera sau analiza pe toate, ma voi limita la a selecta doar cateva din cele care sunt importante. Pentru inceput: Psychocandy.E greu sa ignori importanta celor de la The Jesus and Mary Chain - evidenta prin ceea ce au facut pe albumul Psychocandy - chiar daca iti displac. Urmatoarele albume pe care scotienii le-au scos nu au mai fost atat de extreme, ceea ce desigur, face albumul si mai important. Ceea ce il face insa cu adevarat relevant aici e felul in care suna: nu e nimic conventional aici. Sunt putine trupe de noise-rock care pot sa fie mai abrazive, si pe deasupra Jesus an Mary Chain nici nu cantau noise-rock, ci un fel de pop. Psychocandy e un album care pur si simplu e atat de zgmotos incat de abea il poti asculta. Chitarile creeaza un sunet fara forma, ceea ce insemna ca linia melodica nu poate veni decat dinspre bass si voce. Avem deci o reevaluare a ceea ce poti face cu instrumentele obsinuite ale rock-ului si o reinventare a rolurilor instrumentelor intr-o trupa. Ce fac ei se numeste noise-pop. Cineva ar putea spune ca o trupa care creeaza cel mai mult zgomot posibil e o trupa teribilista. Putin probabil, pentru ca exista explorare de noi idei si inovatie, nu trebuie neaparat descalificat ceva doar pentru ca suna inaccesibil. Muzica lor probbabil e intentionat provocatoare si asta face The Jesus and Mary sa fie punk in aceeasi masura in care Einstuerzende Neubauten erau. Sunt destule trupe care si-au propus ca prin cum suna sa isi scoata publicul din letargie. Cand faci astfel de piese stii ca vor fi ucigator de zgomotoase, stii ca vor sfasia urechi si totusi o faci intr-una, dar cu ocazia asta mai deschizi si noi posibilitati si creezi noi stiluri.
Nu prea e mult loc de melodicitate in piesele de pe Psychocandy, se intelege, iar asta din pacate face ca majoritatea pieseleor sa sune cam la fel. Pe langa zgomotul care acopera tot restul, pe langa, apoi, bass si voce melodice ar mai fi si un necontenit reverb, la fel de necontenit ca distorsul. Tonul rece al distorsului aduce oarecum cu zgomotul de la Big Black, la fel cum te duce cu gandul la chinuitele sonoritati ale celor de la Einsturzende, chiar daca aici nu se canta industrial. In ceea ce priveste influentele, destul de usor de dedus sunt Velvet Underground. The Jesus and Mary insisi au fost o influenta pentru My Bloody Valentine si asta e destul de evident, chiar daca cei din urma erau ceva mai blanzi si nu doreau sa ucida pe nimeni cu zgomotul lor ci doar sa induca in transa. Cu adevarat interesant este ca Psychocandy a fost scos cu cel putin 5 ani inainte ca scena shoegaze sa apara. Eticheta asta a fost inventata de jurnalistii muzicali pentru a incerca sa dea un nume noilor trupe britanice ca Slowdive, Ride, My Bloody Valentine si altii. Este deci o eticheta inventata, pentru ca tipul de muzica respectiv se facea deja de mult, iar Psychocandy este dovada. Totusi, eticheta shoegaze nu a fost gandita decat pentru trupele din anii 1990 deci este destul de greu sa o aplici si trupelor din alte timpuri si spatii (America, spre exemplu, in cazul celor de la Black Tambourine). Deci cine agreeaza mutatii ale post-punkului si noiseului, sau shoegaze, ar cam trebui sa incerce si albumul prezentat aici, acum.
Stiluri: noise-pop
Never Understand
Jesus Fuck | MySpace Video
DIY post-punk
Multi, cand spun "DIY" asociaza termenul cu scena punk, si pe buna dreptate, mai ales ca unele trupe apara explicit conceptul asta. Cu toate astea, a limita etica asta a independentei la un singur stil ar fi nerealist. Simplul fapt ca exista si un stil care se cheama indie face ca afirmatia anterioara sa fie clara. E suficient sa mentionezi o trupa precum Fugazi, care e cunoscuta pentru politica sa mai mult decat o tona de alte trupe (e drept ca ei vin pe filiera post-hardcore catre indie, deci legatura cu punkul e destul de clara). Fugazi ar merita doar si pentru acest motiv recenzii separate din moment ce sunt considerati un fel de model, peste tot respectati si cunoscuti, fara sa fi fost nevoie sa faca macar un compromis in fata cuiva. Dar lista nu se opreste neaparat aici si am putea foarte bine sa includem si evolutia recenta, spre exemplu, a noului val de post-punk american. Majoritatea trupelor acestuia se afla pe coasta de vest a americii. Nu voi mentiona aici trupe arhicunoscute si comerciale, ci categoria mai obscura, care este apropiata de sunetele anilor '70 si '80 decat de moda indie de azi. Poate ca a reinventaria si recrea mzuica celor de la The Cure sau Sisters of Mercy poate parea depasit sau plictisitor pentru secolul 21, dar trupele de care e vorba aici au reusit sa o faca cu destula inspiratie (am mai spus-o si in articolul anterior). Cu toate astea cei despre care e vorba nu suna toti la fel desi cativa dintre ei par sa aiba numitorul comun al combinatiei dintre post-punk/goth si shoegaze. Trupe precum The Prids - ei fac parte dintre cei care bat spre indie - se simt mai apropiate de shoegazeul in stil My Bloody Valentine (vezi piesa All Apart and no Fall), in timp ce veil Veil Vanish sau Sleepmask prin stilul respectiv inteleg sa asculte de influenta Slowdive. O parte din ei sunt prieteni cu Airiel, o formatie din aceeasi zona geografica, axata insa exclusiv pe shoegaze. Apoi ar mai fi mutatii din New York - Bellmer Dolls. Ei au deschis pentru Grinderman, noua trupa a lui Nick Cave, deci e destul de usor de banuit de la cine se inspira. In afara de ei, Death of a Party exploreaza si ei, ca si Prids, taramurile indieului anilor 2000, desi trupa derivata - Chambers se intoarce inapoi in timp catre Joy Division. Tot pe aproape, Repeater suna foarte nou dar e imposibil sa nu vezi asemanari cu trupe de acum 20 de ani, iar prima la care m-am gandit ar fi cea cu U2 pe vremea cand au scos Uforgettable Fire. Imi pare rau ca am adus formatia asta in discutie, dar chitarile sugereaza clar sunetul ala compus in 1984 de trupa de post-punk (inca la acea vreme) U2. Poate seamana putin si cu Chameleons? In orice caz desi partea instrumentala nu e splendida, vocea pare suficient de convingatoare si puternica incat sa merite o ascultare. Si nu in ultimul rand, desi nu sunt din SUA ci din Canada, The Organ, din Vancouver trebuie si ei mentionati...sau mai bine zis mentionate.
Ei bine toate trupele astea se descurca intr-un fel sau altul, singure. Cel mai bun exemplu ar fi cazul celor de la repeater care si-au fondat propriul lor White Label Collective pentru a-si putea scoate primul album. Altii, ca Sleepmask, s-au descurcat fara nici o casa de discuri pana acum, pentru a-si putea scoate EP-ul. Nu ca n-ar exista si case de discuri independente pe acolo. Dar se pare ca chiar si cu ajutorul lor formatiile sunt tot cam pe cont propriu. Cei de la Veil Veil Vanish iti vor spune ca tot ce poate face o casa mica e sa iti asigure o oarecare distributie in magazine desi, ca si aici, multe magazine de acolo vand numai albume din curentul principal. Ca sa ajungi la acelea care vand totusi si muzica mai obscura, trebuie, daca ai formatie, sa faci singur rost de fondurile necesare. In cel mai bun caz o casa de discuri iti va oferi niste bani pe care va trebui sa-i platesti inapoi odata ce inregistrarile tale incep sa se vanda. In acest context, pentru a-l cita pe chitaristul de la VVV, rationamentul este uneori urmatorul: "why sign over all the rights to your music if it's not going to get you much in return other that "label recognition?" In alta ordine de idei, de recenzii pentru aceasta noua scena se ocupa http://www.post-punk.com/, construind o arhiva care include mai toate noile trupe de gen. Pentru a nu lungi vorba, mai bine cercetati voi mai departe clickuind acolo.
The Bad Days Will End - 29.10.2009
Problema cu trupele care aleg sa cante stiluri vechi de cel putin 20 de ani este ca e greu sa nu cante ceva ce a mai fost auzit pana acum. Cand e vorba de post-punk sau stilurile adiacente, riscul e de a suna fie la fel ca trupele din anii '80 care bat drumul intre Joy Division si Sisters of Mercy inainte si inapoi, fie la fel ca cele din noul val al anilor 2000, numite ba indie, ba post-punk revival. Unele au insa destula imaginatie ca sa nu se departeze prea mult de modelele pe care le admira si totusi sa fie si interesante. In ceea ce priveste categoria noului val, avantajul e ca totusi posibilitatile nu s-au epuizat inca: unele trupe din scena de pe coasta de vest a americii combina cu folos atat noul cat si vechiul, fara sa sune a copii. In aceeasi zona geografica, altii au pus impreuna vechiul cu un alt vechi si din nou, rezultatul a fost unul bun - o combinatie intre post-punk si shoegaze (voi reveni cu cea mai buna ocazie asupra subiectului asta), care poate va avea ecou si aici, in Romania, candva. Dar in Romania nu se sta degeaba, iar dovada a fost prezentata la recentul concert din Bucuresti, unde am avut ocazia sa-i vad si aud pe The Bad Days Will End. Desi au cantat in deschidere pentru trupa locala Vaduva Bob, ca o trupa recenta ce sunt, The Bad Days au radacini adanci. Venind din "bastionul" post-punk-ului romanesc - Timisoara, locul unde primele trupe de gen au aparaut inca din 1991 - printre trupe precum Arc Gotic sau mult mai electronicii Romantic Jurgen, il au cu ei pe vocalul unor nu mai putin cunoscute trupe precum Vals Hedone si Self Corporation, fara sa mai pui la socoteala ca tot el e chitarist in mai sus mentionatii Romantic Jurgen. Cu atatea recomandari in spate, e si normal, te astepti ca trupa sa sune foarte bine. Zis si facut! Trupa a fost extraordinar de buna. Dupa cum incercam sa sugerez la inceput, muzica nu s-a departat foarte mult de ce ne-am astepta de la post-punk, cu toate astea a reusit sa fie permanent interesanta si plina de pasiune, sa nu plictiseasca deloc deci, si pur si simplu sa sune bine. Impreuna cu chitara si vocea lui Alexandru Das, ambele bune, The Bad Days aduc cu ei o pasiune nu doar pentru suntele mai melancolice pline de reverb dar si interesul pentru chitari ceva mai zgomotoase, cum multe trupe din anii '80 nu prea pareau sa aiba. Din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noul val american de post-punk. In general totul trage mai degraba catre latura punk decat catre cea goth. Pacat ca una dintre chitari nu prea a functionat pe majoritatea pieseleor, dar cand in sfarsit si-a revenit, totul a sunat genial. Basul parea sa aiba un ton ceva mai sarmos decat te-ai fi asteptat (cam cum suna si basul de la Joy Disaster), dar liniile picau la fix in logica melodiilor, iar tobele variau intre stilul mai direct al punkului si cel mai tribal al post-punkului.
Desi primele piese recunosc ca nu m-au impresionat prea mult, pe parcurs am devenit captivat de ce auzeam si vedeam. "Erase" e printre cele mai bune piese pe care le au si "Obsessive Compulsive" ar mai fi inca o piesa ce merita mentionata, dar penultima piesa (daca nu punem la socoteala bisul) - mai lunga decat celelalte, cu o parte instrumentala tumultoasa - a fost cu adevarat impresionanta. Imaginati-va o combinatie intre Southern Death Cult si piesa Voodoo Dolly de la Siouxsie and the Banshees (Juju, 1981) incheiata cu o gramada de feedback care sa inece intreaga piesa - o combinatie intre ritmurile tribale ale primei si iuresul pagan al ultimei (poate nu intamplator, printre versuri apare scris undeva si "Death Cult").
Pe langa toate astea, trupa a impartit verusurile pe hartie, alaturi de sloganuri ale miscarii din mai 1968 din Franta. Poate unii vor zice ca asa ceva e ridicol, caci ceea ce s-a intamplat atunci a fost un esec si o naivitate si oricum timpul acelor lucruri a trecut. Nu are sens o dezbatere pe tema asta aici. DAR adevarul este ca intrebarile puse atunci societatii capitaliste nu erau lipsite de justificare, oricare au fost solutiile ulterior propuse de catre studenti. Mai mult, ele ar putea fi inca relevante azi. Celor multumiti sau resemenati li s-ar putea sugera acum ca temele de atunci, ar fi interesante macar ca exercitiu intelectual.
Nu stiu sigur daca rockul a venit cu adevarat din adancurile junglei tropicale, cum au sugerat unii, sau daca e pur si simplu izvorat din jungla cea urbana si orice alte trasaturi genealogice sunt irelevante, dar muzica de genul asta cu siguranta te duce catre esenta rockului.
Fotografia de sus, dar si altele, pot fi gasite la sonictruth.
Casele de discuri independente
Pun aici un articol care explica cum casele de discuri independente au fost la originea rock-ului inca dinainte de ani '50 si cum ele au ramas indispensabile dezvoltarii sale ulterioare. Principiile impotiva marilor case de discuri au aparut in perioada tarzie a hardcore punkului american - vezi Dead Kennedys, spre exemplu - tipul respectiv de gandire neexistand la sfarsitul anilor '70 in Anglia, cand a semna cu o casa mare precum EMI era considerat un lucru normal.
Independent Labels
"The story of rock & roll is not just one of musicians, songwriters, and producers. For many listeners, labels are nothing more than a name in the middle of an album or on the spine of a CD; "major" and "indie" are distinctions that concern serious fans, journalists, and industry insiders. Rock's ascension as the most popular music of the last half of the 20th century, however, owes much to the pioneering efforts of independent labels, which continue to act as a source of innovation, both on their own and as an influence on "majors," labels run or distributed by major corporations. When rock & roll had its first birth pangs just after World War II, the record industry was dominated by a half dozen major labels — Capitol, MGM, Decca, Mercury, Columbia, and RCA. By and large they played it safe in the popular music field, leaving the more specialized tastes of the R&B and country & western audiences to smaller, regional companies. Somewhat condescendingly referred to as "race" and "hillbilly" music, the majors felt these markets were too small and crude to cater to, and their A&R departments developed little in the way of talent for their rosters.
This left the field open for smaller enterpreneurs, who faced a much tougher battle in recording their acts, promoting them, and getting them airplay. On the other hand, they were less constrained by established formulas, and able to record more creative and uninhibited performers, satisfying the increasingly hungry demand for raucous R&B and C&W sounds. Charlie Gillett's history of rock & roll, The Sound of the City, views the birth of rock & roll primarily as a phenomenon of independent labels developing and marketing music that the majors were ignoring, and does an excellent job of detailing the many influential independent early rock and R&B labels and their rise to commercial success.
It would be a mistake to cast these independent labels as champions of the artistic vanguard, fighting corporate monoliths. Many independent executives treated their artists shoddily, signing them to exploitative contracts, withholding royalties, and casting them aside when they fell from commercial grace. While visionaries such as Sun Records' Sam Phillips and Atlantic's Jerry Wexler were probably motivated as much or more by love of music as profit, many were hustlers seeking a piece of the action by finding whatever niche market they could. Lacking the powerful distribution networks of the majors, all of them were compelled to do things the hard way, driving from town to town to push their latest singles, chatting up and giving gifts to influential DJs in exchange for airplay.
Stations that gave the new sounds such airplay become increasingly plentiful after 1950, and by the mid-'50s the music which was just starting to be called "rock & roll" was becoming an important part of the popular music market. The great majority of the early rock & roll records were released on independent labels, many of which have assumed legendary status in the decades since. Sun, Atlantic, Specialty, Chess, Imperial, Modern, VeeJay, King, Duke/Peacock — all boasted rosters of incredible talent that left permanent imprints on rock & roll. And there were dozens of other independent labels of note, some of which only released one or two hits, some of which released only regional hits, but many of which recorded lasting contributions to rock history.
The majors responded defensively at first, either ignoring rock & roll almost entirely (as Columbia did) or recording watered-down "cover" versions for the pop market. Innovators like Bill Haley and Elvis Presley were signed to major labels and launched to superstardom after establishing themselves on independent labels. The majors vs. indies battle wasn't black-and-white by any means — early greats Gene Vincent and Buddy Holly were signed by major labels without any track record, and went on to record some of the very best rock & roll of the 1950s.
By the end of the 1950s, independents were responsible for about twice as many Top Ten singles as majors, and about three times as many Top Ten rock singles. In the 1960s, major labels didn't so much fight back against indies as adapt to the rock era, starting to focus their energies on developing rock talent rather than more middle-of-the-road sounds. Indies were still a major force in rock & roll; labels like Kama Sutra, Red Bird, Philles, Stax/Volt, and many others developed outstanding rosters, and Motown became the most successful independent label of all time, establishing a commercial presence that rivaled the majors — with the R&B and soul performers that would have been considered a mere "race" market 10-15 years earlier.
In Britain, at the time the Beatles and others claimed a large part of the international pop market, the situation was much more restrictive. Virtually every artist recorded for one of four major companies: EMI, Decca, Pye, and Philips. Somewhat by way of compensation, these labels had huge and varied rosters that were somewhat more adventurous than their U.S. counterparts. In the mid-'60s, several British independents began to make their presence known by recording some of the era's most innovative rock. Encompassing artists like the Small Faces the Who, Cream, Traffic, Jimi Hendrix and (in the late '60s) the Beatles labels like Immediate, Reaction, Track, Island (which began primarily as a ska and bluebeat concern), and the Beatles' Apple unleashed determinedly progressive sounds, although it's important to note that all of those labels benefited from distribution deals with majors. In the U.S. there were also companies that fostered self-consciously progressive rosters, especially Elektra, which hit it big with the Doors and recorded several other influential folk-rock and psychedelic acts.
The 1970s were a time of conglomeration, in which the majors expanded their power by establishing distribution deals with some of the most successful independents. Plenty of independent R&B and Black pop continued to chart, but that genre was increasingly becoming the province of the majors. Mid- and late-'70s punk and new wave bands were often thwarted by industry resistance, which gave birth to the D.I.Y. (do-it-yourself) ethic in both Britain and the U.S. Realizing that majors weren't going to sign and promote them, or would try to refine their sound, bands put out their own records, formed their own labels, or signed with indies, trading commercial success for artistic freedom. Labels like Britain's Stiff were instrumental in shaping new wave music, though Stiff, like some others, was not averse to major-label distribution to achieve wider exposure.
In the 1980s, the indie ethic became more sociopolitical and divisive. Many performers, critics, label owners, and fans took a virulent anti-major-label stance, seeing major labels as a malignant, homogenizing force that threatened to destroy creativity and hinder artistic expression. The independent/alternative rock network of hundreds of labels, fanzines, and college/community radio stations allowed artists to record and release music that was not only outside of the commercial mainstream, but often actively opposed to it. Labels like SST, Alternative Tentacles, Touch & Go, Sub Pop, and 4AD developed identifiable sounds and styles that constituted artistic visions in and of themselves. Others, like Slash, tried to play it both ways, arranging for distribution deals with majors. The majors tapped into the growing alternative rock market by cutting distribution deals with successful indies, or treating indie labels as farm teams, signing the most successful prospects (bands) after they'd honed their sounds in the minor leagues (which were usually clubs and college radio stations).
Rap was another form of music which encountered some industry resistance, giving rise to many independent rap labels. By and large they weren't as suspicious of mainstream popularity, and many of the most successful indie records of the '80s were rap discs by superstars like Run-D.M.C. and Salt-N-Pepa Actually, these were among the very few 100% indie productions to become hits; the majors were now composed of six mega-conglomerates, which in the mid-'90s were Sony, CEMA, BMG, PGD, WEA, and UNI (the initials may change according to corporate sales and reorganizations in the future). It's difficult to ascertain an exact figure, but an educated guess would estimate that these labels are responsible for about 90% of the sales in today's market.
The push-and-pull between major and indie labels continues unabated in the mid-'90s. When indie rock superstars like Husker Du leaped to major labels in the mid-'80s, the sales figures were modest. The multi-million-selling success of Nirvana however, paved the way for grunge music and a wholesale infiltration of the charts by scabrous alternative rockers like Pearl Jam, Nine Inch Nails, Green Day, Liz Phair and Beck that wouldn't have stood a chance of denting the Top 100 just ten years ago. It's an explosion that wouldn't have been possible without the efforts of independent labels, which were the first to record and develop most of these acts.
Indie labels, however, shouldn't be viewed merely as a proving ground for the stars of tomorrow. It's the music that matters, and independent labels continue to house some of the best talent in rock and pop, as well as cultivate some of its most innovative sounds and trends by offering a climate that isn't as obsessed with charts and commercial success. The non-rock music that continues to influence rock — folk, blues, jazz, reggae, world beat, the avant-garde — is also usually found on small labels. All indies continue to fight the same obstacles of limited distribution, budgets, and exposure as they did 50 years ago, but they will continue to exert a major influence as long as rock & roll is around."
Richie Unterberger, Allmusic
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)