The Bad Days Will End - 29.10.2009

Problema cu trupele care aleg sa cante stiluri vechi de cel putin 20 de ani este ca e greu sa nu cante ceva ce a mai fost auzit pana acum. Cand e vorba de post-punk sau stilurile adiacente, riscul e de a suna fie la fel ca trupele din anii '80 care bat drumul intre Joy Division si Sisters of Mercy inainte si inapoi, fie la fel ca cele din noul val al anilor 2000, numite ba indie, ba post-punk revival. Unele au insa destula imaginatie ca sa nu se departeze prea mult de modelele pe care le admira si totusi sa fie si interesante. In ceea ce priveste categoria noului val, avantajul e ca totusi posibilitatile nu s-au epuizat inca: unele trupe din scena de pe coasta de vest a americii combina cu folos atat noul cat si vechiul, fara sa sune a copii. In aceeasi zona geografica, altii au pus impreuna vechiul cu un alt vechi si din nou, rezultatul a fost unul bun - o combinatie intre post-punk si shoegaze (voi reveni cu cea mai buna ocazie asupra subiectului asta), care poate va avea ecou si aici, in Romania, candva. Dar in Romania nu se sta degeaba, iar dovada a fost prezentata la recentul concert din Bucuresti, unde am avut ocazia sa-i vad si aud pe The Bad Days Will End. Desi au cantat in deschidere pentru trupa locala Vaduva Bob, ca o trupa recenta ce sunt, The Bad Days au radacini adanci. Venind din "bastionul" post-punk-ului romanesc - Timisoara, locul unde primele trupe de gen au aparaut inca din 1991 - printre trupe precum Arc Gotic sau mult mai electronicii Romantic Jurgen, il au cu ei pe vocalul unor nu mai putin cunoscute trupe precum Vals Hedone si Self Corporation, fara sa mai pui la socoteala ca tot el e chitarist in mai sus mentionatii Romantic Jurgen. Cu atatea recomandari in spate, e si normal, te astepti ca trupa sa sune foarte bine. Zis si facut! Trupa a fost extraordinar de buna. Dupa cum incercam sa sugerez la inceput, muzica nu s-a departat foarte mult de ce ne-am astepta de la post-punk, cu toate astea a reusit sa fie permanent interesanta si plina de pasiune, sa nu plictiseasca deloc deci, si pur si simplu sa sune bine. Impreuna cu chitara si vocea lui Alexandru Das, ambele bune, The Bad Days aduc cu ei o pasiune nu doar pentru suntele mai melancolice pline de reverb dar si interesul pentru chitari ceva mai zgomotoase, cum multe trupe din anii '80 nu prea pareau sa aiba. Din punctul asta de vedere seamana mai mult cu noul val american de post-punk. In general totul trage mai degraba catre latura punk decat catre cea goth. Pacat ca una dintre chitari nu prea a functionat pe majoritatea pieseleor, dar cand in sfarsit si-a revenit, totul a sunat genial. Basul parea sa aiba un ton ceva mai sarmos decat te-ai fi asteptat (cam cum suna si basul de la Joy Disaster), dar liniile picau la fix in logica melodiilor, iar tobele variau intre stilul mai direct al punkului si cel mai tribal al post-punkului.

Desi primele piese recunosc ca nu m-au impresionat prea mult, pe parcurs am devenit captivat de ce auzeam si vedeam. "Erase" e printre cele mai bune piese pe care le au si "Obsessive Compulsive" ar mai fi inca o piesa ce merita mentionata, dar penultima piesa (daca nu punem la socoteala bisul) - mai lunga decat celelalte, cu o parte instrumentala tumultoasa - a fost cu adevarat impresionanta. Imaginati-va o combinatie intre Southern Death Cult si piesa Voodoo Dolly de la Siouxsie and the Banshees (Juju, 1981) incheiata cu o gramada de feedback care sa inece intreaga piesa - o combinatie intre ritmurile tribale ale primei si iuresul pagan al ultimei (poate nu intamplator, printre versuri apare scris undeva si "Death Cult").

Pe langa toate astea, trupa a impartit verusurile pe hartie, alaturi de sloganuri ale miscarii din mai 1968 din Franta. Poate unii vor zice ca asa ceva e ridicol, caci ceea ce s-a intamplat atunci a fost un esec si o naivitate si oricum timpul acelor lucruri a trecut. Nu are sens o dezbatere pe tema asta aici. DAR adevarul este ca intrebarile puse atunci societatii capitaliste nu erau lipsite de justificare, oricare au fost solutiile ulterior propuse de catre studenti. Mai mult, ele ar putea fi inca relevante azi. Celor multumiti sau resemenati li s-ar putea sugera acum ca temele de atunci, ar fi interesante macar ca exercitiu intelectual.

 Nu stiu sigur daca rockul a venit cu adevarat din adancurile junglei tropicale, cum au sugerat unii, sau daca e pur si simplu izvorat din jungla cea urbana si orice alte trasaturi genealogice sunt irelevante, dar muzica de genul asta cu siguranta te duce catre esenta rockului.

Fotografia de sus, dar si altele, pot fi gasite la sonictruth.

Casele de discuri independente

Pun aici un articol care explica cum casele de discuri independente au fost la originea rock-ului inca dinainte de ani '50 si cum ele au ramas indispensabile dezvoltarii sale ulterioare. Principiile impotiva marilor case de discuri au aparut in perioada tarzie a hardcore punkului american - vezi Dead Kennedys, spre exemplu - tipul respectiv de gandire neexistand la sfarsitul anilor '70 in Anglia, cand a semna cu o casa mare precum EMI era considerat un lucru normal.

Independent Labels

"The story of rock & roll is not just one of musicians, songwriters, and producers. For many listeners, labels are nothing more than a name in the middle of an album or on the spine of a CD; "major" and "indie" are distinctions that concern serious fans, journalists, and industry insiders. Rock's ascension as the most popular music of the last half of the 20th century, however, owes much to the pioneering efforts of independent labels, which continue to act as a source of innovation, both on their own and as an influence on "majors," labels run or distributed by major corporations. When rock & roll had its first birth pangs just after World War II, the record industry was dominated by a half dozen major labels — Capitol, MGM, Decca, Mercury, Columbia, and RCA. By and large they played it safe in the popular music field, leaving the more specialized tastes of the R&B and country & western audiences to smaller, regional companies. Somewhat condescendingly referred to as "race" and "hillbilly" music, the majors felt these markets were too small and crude to cater to, and their A&R departments developed little in the way of talent for their rosters.

This left the field open for smaller enterpreneurs, who faced a much tougher battle in recording their acts, promoting them, and getting them airplay. On the other hand, they were less constrained by established formulas, and able to record more creative and uninhibited performers, satisfying the increasingly hungry demand for raucous R&B and C&W sounds. Charlie Gillett's history of rock & roll, The Sound of the City, views the birth of rock & roll primarily as a phenomenon of independent labels developing and marketing music that the majors were ignoring, and does an excellent job of detailing the many influential independent early rock and R&B labels and their rise to commercial success.

It would be a mistake to cast these independent labels as champions of the artistic vanguard, fighting corporate monoliths. Many independent executives treated their artists shoddily, signing them to exploitative contracts, withholding royalties, and casting them aside when they fell from commercial grace. While visionaries such as Sun Records' Sam Phillips and Atlantic's Jerry Wexler were probably motivated as much or more by love of music as profit, many were hustlers seeking a piece of the action by finding whatever niche market they could. Lacking the powerful distribution networks of the majors, all of them were compelled to do things the hard way, driving from town to town to push their latest singles, chatting up and giving gifts to influential DJs in exchange for airplay.

Stations that gave the new sounds such airplay become increasingly plentiful after 1950, and by the mid-'50s the music which was just starting to be called "rock & roll" was becoming an important part of the popular music market. The great majority of the early rock & roll records were released on independent labels, many of which have assumed legendary status in the decades since. Sun, Atlantic, Specialty, Chess, Imperial, Modern, VeeJay, King, Duke/Peacock — all boasted rosters of incredible talent that left permanent imprints on rock & roll. And there were dozens of other independent labels of note, some of which only released one or two hits, some of which released only regional hits, but many of which recorded lasting contributions to rock history.

The majors responded defensively at first, either ignoring rock & roll almost entirely (as Columbia did) or recording watered-down "cover" versions for the pop market. Innovators like Bill Haley and Elvis Presley were signed to major labels and launched to superstardom after establishing themselves on independent labels. The majors vs. indies battle wasn't black-and-white by any means — early greats Gene Vincent and Buddy Holly were signed by major labels without any track record, and went on to record some of the very best rock & roll of the 1950s.

By the end of the 1950s, independents were responsible for about twice as many Top Ten singles as majors, and about three times as many Top Ten rock singles. In the 1960s, major labels didn't so much fight back against indies as adapt to the rock era, starting to focus their energies on developing rock talent rather than more middle-of-the-road sounds. Indies were still a major force in rock & roll; labels like Kama Sutra, Red Bird, Philles, Stax/Volt, and many others developed outstanding rosters, and Motown became the most successful independent label of all time, establishing a commercial presence that rivaled the majors — with the R&B and soul performers that would have been considered a mere "race" market 10-15 years earlier.

In Britain, at the time the Beatles and others claimed a large part of the international pop market, the situation was much more restrictive. Virtually every artist recorded for one of four major companies: EMI, Decca, Pye, and Philips. Somewhat by way of compensation, these labels had huge and varied rosters that were somewhat more adventurous than their U.S. counterparts. In the mid-'60s, several British independents began to make their presence known by recording some of the era's most innovative rock. Encompassing artists like the Small Faces the Who, Cream, Traffic, Jimi Hendrix and (in the late '60s) the Beatles labels like Immediate, Reaction, Track, Island (which began primarily as a ska and bluebeat concern), and the Beatles' Apple unleashed determinedly progressive sounds, although it's important to note that all of those labels benefited from distribution deals with majors. In the U.S. there were also companies that fostered self-consciously progressive rosters, especially Elektra, which hit it big with the Doors and recorded several other influential folk-rock and psychedelic acts.

The 1970s were a time of conglomeration, in which the majors expanded their power by establishing distribution deals with some of the most successful independents. Plenty of independent R&B and Black pop continued to chart, but that genre was increasingly becoming the province of the majors. Mid- and late-'70s punk and new wave bands were often thwarted by industry resistance, which gave birth to the D.I.Y. (do-it-yourself) ethic in both Britain and the U.S. Realizing that majors weren't going to sign and promote them, or would try to refine their sound, bands put out their own records, formed their own labels, or signed with indies, trading commercial success for artistic freedom. Labels like Britain's Stiff were instrumental in shaping new wave music, though Stiff, like some others, was not averse to major-label distribution to achieve wider exposure.

In the 1980s, the indie ethic became more sociopolitical and divisive. Many performers, critics, label owners, and fans took a virulent anti-major-label stance, seeing major labels as a malignant, homogenizing force that threatened to destroy creativity and hinder artistic expression. The independent/alternative rock network of hundreds of labels, fanzines, and college/community radio stations allowed artists to record and release music that was not only outside of the commercial mainstream, but often actively opposed to it. Labels like SST, Alternative Tentacles, Touch & Go, Sub Pop, and 4AD developed identifiable sounds and styles that constituted artistic visions in and of themselves. Others, like Slash, tried to play it both ways, arranging for distribution deals with majors. The majors tapped into the growing alternative rock market by cutting distribution deals with successful indies, or treating indie labels as farm teams, signing the most successful prospects (bands) after they'd honed their sounds in the minor leagues (which were usually clubs and college radio stations).

Rap was another form of music which encountered some industry resistance, giving rise to many independent rap labels. By and large they weren't as suspicious of mainstream popularity, and many of the most successful indie records of the '80s were rap discs by superstars like Run-D.M.C. and Salt-N-Pepa Actually, these were among the very few 100% indie productions to become hits; the majors were now composed of six mega-conglomerates, which in the mid-'90s were Sony, CEMA, BMG, PGD, WEA, and UNI (the initials may change according to corporate sales and reorganizations in the future). It's difficult to ascertain an exact figure, but an educated guess would estimate that these labels are responsible for about 90% of the sales in today's market.

The push-and-pull between major and indie labels continues unabated in the mid-'90s. When indie rock superstars like Husker Du leaped to major labels in the mid-'80s, the sales figures were modest. The multi-million-selling success of Nirvana however, paved the way for grunge music and a wholesale infiltration of the charts by scabrous alternative rockers like Pearl Jam, Nine Inch Nails, Green Day, Liz Phair and Beck that wouldn't have stood a chance of denting the Top 100 just ten years ago. It's an explosion that wouldn't have been possible without the efforts of independent labels, which were the first to record and develop most of these acts.

Indie labels, however, shouldn't be viewed merely as a proving ground for the stars of tomorrow. It's the music that matters, and independent labels continue to house some of the best talent in rock and pop, as well as cultivate some of its most innovative sounds and trends by offering a climate that isn't as obsessed with charts and commercial success. The non-rock music that continues to influence rock — folk, blues, jazz, reggae, world beat, the avant-garde — is also usually found on small labels. All indies continue to fight the same obstacles of limited distribution, budgets, and exposure as they did 50 years ago, but they will continue to exert a major influence as long as rock & roll is around."

Richie Unterberger, Allmusic

#1

Albumul meu preferat din toate timpurile si dintre toate albumele posibile e Ten de la Pearl Jam. Recunosc. Dar nu o sa ma scuz prea mult. Intr-un anume sens grunge-ul de la inceputul anilor '90 a devenit la moda doar din intamplare. In parte pentru ca piata era suprasaturata de trupele de hair metal care nu se mai terminau. Dar e foarte clar ca cel putin o parte din trupele "sunetului Seattle" nu aveau un sunet obligatoriu compatibil cu mainstream-ul si in ceea ce priveste trupe ca Melvins si Tad, casele lor de discurisi-au dat seama de asta la un moment dat si au scapat de ele, aruncandu-le in undergroundul unde existasera atata vreme. Mudhoney isi schimbasera deja stilul in momentul in care au optat pentru o casa de discuri gigant, cantand un fel de punk mai diluat. Iar In Utero-ul de la Nirvana ar fi incaput mai degraba intre albumele indie ale trupelor obscure din anii '80, mai ales ca a fost produs de nimeni altul decat Steve Albini, un fel de parinte al noise-rockului american. Si ar mai fi un lucru: Screaming Trees si Soundgarden au scos fiecare albume la SST, una din cele mai celebre case de discuri independente din anii '80 (alaturi de Alternative Tentacles a celor de la Dead Kennedys si acum a lui Jello Biafra), a lui Greg Ginn de la Black Flag. Unii critici au spus ca grungeul a fost implinirea undergroundului american al anilor '70 si '80, o explozie a ceea ce fusese bun dar tinut sub capac pana atunci. Intr-un fel, Green River, prima trupa de grunge, aparuta in 1984, e expresia fidela a ideii asteia. Mentinand un echilibru intre influentele care aveau sa domine stilul pe viitor - Stooges pe de-o parte si Black Sabbath si Led Zeppelin de cealalta parte - trupa era de asemenea impartita in ceea ce priveste idealurile. Jumatatea care punea pret pe independenta s-a transformat in Mudhoney, iar cea care tindea catre cantatul pe stadioane a devenit Mother Love Bone si mai apoi jumate de Pearl Jam.

Ten e probabil cel mai bun album de la Pearl Jam, desi VS si Vitalogy sunt intr-un stil nu foarte diferit. Nici o piesa nu e slaba, chiar si piesele mai slabute comparativ suna bine (Oceans). Influenta punkului e mai mult sugerata prin energia nebuna pe care o au toate piesele, in rest predominand riffurile de hard & heavy. Mike McCready e un chitarist foarte bun , dar nimic nu se compara cu vocea lui Eddie Vedder, care parca apartine unui om plin de viata, iar lucrul asta parca se simte la fiecare vers. Nu intamplator Vedder e unul dintre cei mai imitati vocali ai muzicii rock. Editii ulterioare ale albumului, cum ar fi cea japoneza, includ si alte piese pe langa cele 11 obisnuite, tot din perioada de inceput, ca Footsteps (o relucrare a piesei Times of Trouble ce fusese compusa pe vremea Temple of the Dog), Wash si Breath. Cu sete de viata si un sunet plin, Ten e genial.

Crime - San Francisco's Still Doomed (2004)

Vreti punk? ok, dar asta e ciudat. Asta e in stil Crime: dement, energic, primitiv si repetitiv. Adica bine. Nu prea seamana cu nimic din ce te-ai astepta - nici cu Ramones, nici cu Pistols sau Clash peste ocean, in Anglia. Nici macar cu trupele de la Black Flag incolo din California, de unde ei erau. De fapt Crime au fost una din cele mai vechi trupe, aparand prin 1975-1976, cam tot atunci cand au aparut si Black Flag sau Misfits sau Circle Jerks, acolo. Cu toate astea nu aveau nimic in comun cu cele din urma. Pe deasupra Crime au avut intotdeauna o reputatie proasta. Umorul lor provocator probabil ca nu prea i-a ajutat. Au cantat odata intr-o inchisoare imbracati in uniforme de politie iar cu alta ocazie au pretins ca sunt singura trupa de rock'n'roll din orasul lor. E ca si cum ai cere bataie. Chiar si unele recenzii din ziua de azi stramba din nas in directia lor. Pare ca si cum trupa asta era necunoscuta chiar in timpul exploziei punk. E drept, poate si pentru ca n-au rezistat prea mult, si n-au fost in stare sa scoata nici un album. Dar te intrebi totusi cum de sunt atat de obscuri cand suna atat de bine. Si asta in ciuda calitatii destul de proaste a inregistrarii, albumul San Francisco's Still Doomed fiind o colectie a tot ce au inregistrat ei. Suna prost, dar bine...sunt demou-uri, la ce poti sa te astepti? Pe scurt, e o combinatie intre Stooges si rockabilly. Suna ceva mai liniar decat Stooges si dupa ceva vreme piesele incep sa sune toate cam la fel. Dar sunt vreo 22 deci ai de unde alege destule care sa fie si bune. Muzica e barbara iar trupa pare stupida. Cel putin asa iti sugereaza piese precum "Piss on Your Dog", "I Stupid Anyway" si "I Feel the Beat"(in care versurile sunt "Come on baby feel the beat!" si inca vreo cateva variatii pe aceeasi tema). Piesele sunt foarte scurte, dar pline de energie, conduse de tobele cu niste cinele care se aud foarte tare, batute cu finetea pe care o are un macelar la munca. Mai sunt doua chitari abrazive, murdare, taioase si excesive si un bass care desi se aude destul de prost (dar tare) reuseste sa completeze chitarile, nu sa le imite cum se intampla la multe trupe de punk lipsite de imaginatie. Cele trei piese mentionate mai sus suna bine, dar asaltul exploziv si amenintator continua fara mila si fara jena cu piese geniale precum Murder by Guitar, o piesa atipica, initial lenta si abraziva, dominata de chitara, care de la jumate se transforma imprevizibil si oarecum haotic in altceva. Crime s-au priceput si la piese instrumentale, insa nu si la nume - o arata piesa "Instrumental Instrumental". Sau poate era o gluma. Umorul lor este, intr-adevar, destul de ciudat. Si continua cu piese numite "Baby, You're so Repulsive", o piesa poate si mai primitiva decat restul. Desigur, pe album se gaseste si piesa care i-a facut cat de cat cunoscuti dupa ce s-au despartit, Hot Wire My Heart. A fost preluata de Sonic Youth la inceputul anilor '80 pe Sister, dar varianta de la Crime suna parca mai bine. Si poate chiar e printre cele mai bune de pe aceasta compilatie. Nu in ultimul rand as mai aminti si San Francisco's Doomed, unde cuvintele sunt aproape scuipate cu tupeu mai mult ca in alte cazuri, cum numai Johnny Rotten stia sa faca. Si ar mai fi Rock 'N' Roll Enemy No. 1 cu un refren mai "catchy", zic eu. Oircum, e mai altfel.

Poate o trupa cat de cat asemanatoare (in afara de Stooges) ar fi Dead Boys, desi piesele lor sunt mai bine construite. Crime, cum am mai mentionat deja, au piese destul de primitive - statice si deci oarecum rigide si fara sa se departeze prea mult de la o formula standard pe care au pus-o candva la punct (desi asta ar putea fi valabil pentru o puzderie de alte trupe de punk). Dar e si un lucru bun pentru ca mai ales cu influentele de rockabilly reusesc sa sune inedit (fara sa cada in tabara psychobilly), ceea ce e de apreciat, desigur. Cu toate acestea, Crime erau niste tineri furiosi si nebuni, plini de energie dar si de obraznicie, atat prin felul in care reuseau sa enerveze pe taota lumea, cat si prin versurile scuipate cu tupeu la fiecare piesa. Pacat ca au rezistat impreuna doar pana prin 1980-1982.

Stiluri: punk; proto-punk

Punctaj: 4/5

Wylde Ratttz - Album nelansat (1998)

Ca tot veni vorba de trupe ciudate, trupe reunite doar cu o ocazie, trupe cu membri din multe trupe cunoscute, dar, trupe obscure, uite am ajuns si la trupa asta, Wylde Ratttz. Cu toate astea, asta nu e o recenzie de album fiindca trupa Wylde Ratttz nu a lansat nicidoata un album. Exista doar unele piese inregistrate. Trupa era formata din Mark Arm de la Mudhoney la voce, Thurston Moore si Steve Shelley (tobe) de la Sonic Youth, Don Fleming de la Gumball, deja celebrul Mike Watt de la Minutemen si Stooges (post-2004) la bass, si pe deasupra, Ron Asheton, genialul chitarist de la Stooges. Initial, intentia era de a face un cover dupa TV Eye de la trupa abea mentionata, pentru coloana sonora a Velvet Goldmine, filmul ala despre vocalul de la Stooges - Iggy Pop si despre David Bowie. Cel putin asa zice allmusic. De altfel asta e singura piesa care se gaseste usor. Dar trupa a mai inregistrat si alte piese precum Smoke, poate cea mai atmosferica piesa cantata de Ron Asheton (dupa We Will Fall de pe primul album Stooges, desigur), taiata de chitara lui geniala si legata de o linie de bass care se repeta intr-una (dar asta e bine). Pe undeva prin spate se aude o clapa. Hollow e o piesa care ar putea foarte bine sa stea pe un album al unei trupe de garage-punk din anii '80, sau pe unul din primele albume Mudhoney, sau a oricarei trupe influentate masiv de Stooges, din undergroundul american. Alte cateva piese sunt cam in acelasi stil, cu Take LSD mai spre hard rock, toate dominate de Asheton si Arm. Pe coverul dupa TV Eye, vocea lui Arm, oricum o imitatie dupa cea a lui Iggy, devine aproape identica cu a lui. Pentru cinefili mai exista o varianta cantata de insusi Ewan McGregor (cel care in film il joaca pe Pop). Mai sunt si alte piese cantate de altcineva decat Arm: She's Like Poison to Me pare sa fie cantata de Thurston Moore, o piesa plina de chitari insa cu o atmosfera parca de vis, vag sugerand popul senzual si cu multa chitara de la My Bloody Valentine.

Pe Pull the Pipe, cred ca se aude vocea lui Mike Watt. Sunt si cateva piese instrumentale scurte, care suna mai mult ca niste teme care nu au fost suficient dezvoltate, conduse de Asheton dar ancorate bine in basul lui Watt. Se simte ca la celelalte achitari au acces memebri Sonic Youth, iar piese scurte precum March of the Wild Ratttz seamana cu chitarile care se pot auzi pe unele piese de la Ciccone Youth, unde, de altfel, o parte din memebrii acestei trupe se vor reintalni. Walk of the Wylde Ratttz ar fi o alta piesa asemanantoare, nu doar cu numele. TV Eye nu e singurul cover, mai exista si un cover inutil de lung dupa Funhouse, de pe Funhouse de la Stooges, cu saxofon cu tot. Piesa mea preferata este

Be My Unclean, unde Asheton se apropie de blues, si impreuna cu Arm dau o nuanta mai patetica muzicii.

Daca iti plac Stooges, sau toata muzica pe care au facut-o posibila, de la punk pana la indie si grunge, daca iti plac Sonic Youth si intreg underground-ul american al anilor '80, Mudhoney si Minutemen, daca iti plac toate celelalte proiecte mai mult sau mai putin punk ale lui Asheton, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race, atunci probabil ca albumul asta ti se va parea interesant pentru ca aduna toate lucrurile astea la un loc. Ron Asheton a fost unul dintre cei mai influenti chitaristi ai rockului, stilul lui fiind copiat de poate sute de alti chitaristi care i-au urmat, nu doar din zona punkului.

Albumul asta e greu de incadrat intr-un stil precis, e pur si simplu rock plin de intensitate, dominat si ghidat de chitari, care nu tine prea mult cont de categorii ci doar de sunet. Intr-un fel e exact esenta rockului.

Puteti afla inca vreo cateva detalii si avea marele noroc de a asculta albumul acesta obscur, care nu a fost lansat niciodata, downloadandu-l de aici:

na  <== 

No WTO Combo - The Battle of Seattle (1999)

N-as fi scris nimic despre asta daca n-as fi gasit intamplator un clip cu ei. Nu credeam ca exista asa ceva, avand in vedere ca albumul insusi e destul de obscur. A fost inregistrat live, cu ocazia manifestatiilor anti-globalizare din Seattle, 1999. Atunci a urcat pe scena o trupa formata special pentru acea ocazie, ceea ce face aceasta unica inregistrare a lor pretioasa. Si mai interesant e faptul ca trupa e formata din oameni foarte cunoscuti si pe care nu ai crede ca i-ai putea vedea impreuna: Jello Biafra, omul de la Dead Kennedys si inca o droaie de alte trupe, Krist Novoselic, basistul de la Nirvana, Kim Thayil, chitaristul de la Soundgarden si tobara de la Sweet 75, trupa post-Nirvana a lui Novoselic. Doar combinatia asta de oameni zic eu, face toti banii. Din pacate albumul nu e fascinant. Sunt 4 piese si un discurs al lui Biafra in genul celor de pe albumele lui de spoken word. Chiar si temele se regasesc pe unele din albumele respective. Evident, discursul fiind despre evenimentele de atunci, e in mare depasit ca relevanta. Cu toate astea poate ca merita ascultat, unele chestii spuse acolo sunt interesante si posibil relevante si azi. Intamplator, in perioada asta sunt diverse dezbateri despre cat de libera e presa in realitate, iar Biafra vorbea atunci, in 1999 despre o alternativa la o realitate in care mass-media se afla in mainile a doar cativa insi dintr-o tara. Dintre piese, doua apartin altor trupe: Let's Lynch the Landlord e o piesa clasica de la Dead Kennedys, iar Full Metal Jackoff e poate cea mai buna piesa de pe albumul lui Biafra cu DOA (Last Scream of the Missing Neighbors, 1990). Daca nu l-ati ascultat pe cel din urma, atunci puteti asculta varianta de pe albumul asta, desi mie mi se pare mai slabuta. Dintre piesele facute special cu ocazia concertului, Electronic Plantation mi se pare reusita. Acolo se simte combinatia intre DK si Soundgarden, ceea ce face totul sa sune diferit de ceea ce te astepti sa auzi de obicei de la o piesa punk. In combinatia asta se scuipa mult venin cu efect asigurat, mai ales ca Biafra pare mai convingator ca niciodata. New Feudalism, cealalta, incepe cu o doza de umor tipica pentru Biafra: "And it was somebody from this town, i believe, who once said you will never hear surf music again. Well, you are going to hear surf music again: s-e-r-f music!". Apoi piesa incepe cu multa vitamina C si o doza potrivita de critica a diverselor practici capitaliste ale epocii noastre.

Dupa evenimentul asta nu s-a mai auzit nimic de No WTO Combo, iar Biafra s-a intors la Lard, si la spoken worduri, unde reapare discutia despre importanta surselor alternative de stiri, lansand Become the Media un an mai tarziu. Evident, omul care a inventat o droaie de nume de trupe ca Peppermint Leprosy nu putea sta prea departe de noi colaborari si deja in 2004 scotea inca un album, de data asta impruna cu Melvins. Lista, desigur poate continua.

Stikuri: punk
Punctaj: 3,5/5

Recenziile altora

Si deci tipul asta are spatiul lui delimitat pe un site, in care isi scrie recenziile. Sunt trupe de underground clasice cum ar fi Black Flag, X, sau Minutemen. Wire si Gang of Four sau chiar Joy Division, trupe britanice, sunt si ele acolo. Fata de recenziile mele spre exemplu, tipul asta ia cate o trupa si trece prin toate albumele ei.
Doar fiindca sunt trupe consacrate deja, nu inseamna ca nu merita sa mai fie mentionate pe aici-pe colo, mai ales avand in vedere ca recenziile astea sunt destul de detaliate, bine documentate, si interesante mai ales datorita copertilor de albume care coloreaza paginile. Si sunt sigur ca mai sunt destui oameni care nu stiu mare lucru despre ele si ar trebui sa afle. Fiind un fan devotat Stooges pot spune ca am aflat lucruri noi citind recenzia despre ei, deci practic a meritat.

Na linkul: link