#1

Albumul meu preferat din toate timpurile si dintre toate albumele posibile e Ten de la Pearl Jam. Recunosc. Dar nu o sa ma scuz prea mult. Intr-un anume sens grunge-ul de la inceputul anilor '90 a devenit la moda doar din intamplare. In parte pentru ca piata era suprasaturata de trupele de hair metal care nu se mai terminau. Dar e foarte clar ca cel putin o parte din trupele "sunetului Seattle" nu aveau un sunet obligatoriu compatibil cu mainstream-ul si in ceea ce priveste trupe ca Melvins si Tad, casele lor de discurisi-au dat seama de asta la un moment dat si au scapat de ele, aruncandu-le in undergroundul unde existasera atata vreme. Mudhoney isi schimbasera deja stilul in momentul in care au optat pentru o casa de discuri gigant, cantand un fel de punk mai diluat. Iar In Utero-ul de la Nirvana ar fi incaput mai degraba intre albumele indie ale trupelor obscure din anii '80, mai ales ca a fost produs de nimeni altul decat Steve Albini, un fel de parinte al noise-rockului american. Si ar mai fi un lucru: Screaming Trees si Soundgarden au scos fiecare albume la SST, una din cele mai celebre case de discuri independente din anii '80 (alaturi de Alternative Tentacles a celor de la Dead Kennedys si acum a lui Jello Biafra), a lui Greg Ginn de la Black Flag. Unii critici au spus ca grungeul a fost implinirea undergroundului american al anilor '70 si '80, o explozie a ceea ce fusese bun dar tinut sub capac pana atunci. Intr-un fel, Green River, prima trupa de grunge, aparuta in 1984, e expresia fidela a ideii asteia. Mentinand un echilibru intre influentele care aveau sa domine stilul pe viitor - Stooges pe de-o parte si Black Sabbath si Led Zeppelin de cealalta parte - trupa era de asemenea impartita in ceea ce priveste idealurile. Jumatatea care punea pret pe independenta s-a transformat in Mudhoney, iar cea care tindea catre cantatul pe stadioane a devenit Mother Love Bone si mai apoi jumate de Pearl Jam.

Ten e probabil cel mai bun album de la Pearl Jam, desi VS si Vitalogy sunt intr-un stil nu foarte diferit. Nici o piesa nu e slaba, chiar si piesele mai slabute comparativ suna bine (Oceans). Influenta punkului e mai mult sugerata prin energia nebuna pe care o au toate piesele, in rest predominand riffurile de hard & heavy. Mike McCready e un chitarist foarte bun , dar nimic nu se compara cu vocea lui Eddie Vedder, care parca apartine unui om plin de viata, iar lucrul asta parca se simte la fiecare vers. Nu intamplator Vedder e unul dintre cei mai imitati vocali ai muzicii rock. Editii ulterioare ale albumului, cum ar fi cea japoneza, includ si alte piese pe langa cele 11 obisnuite, tot din perioada de inceput, ca Footsteps (o relucrare a piesei Times of Trouble ce fusese compusa pe vremea Temple of the Dog), Wash si Breath. Cu sete de viata si un sunet plin, Ten e genial.

Crime - San Francisco's Still Doomed (2004)

Vreti punk? ok, dar asta e ciudat. Asta e in stil Crime: dement, energic, primitiv si repetitiv. Adica bine. Nu prea seamana cu nimic din ce te-ai astepta - nici cu Ramones, nici cu Pistols sau Clash peste ocean, in Anglia. Nici macar cu trupele de la Black Flag incolo din California, de unde ei erau. De fapt Crime au fost una din cele mai vechi trupe, aparand prin 1975-1976, cam tot atunci cand au aparut si Black Flag sau Misfits sau Circle Jerks, acolo. Cu toate astea nu aveau nimic in comun cu cele din urma. Pe deasupra Crime au avut intotdeauna o reputatie proasta. Umorul lor provocator probabil ca nu prea i-a ajutat. Au cantat odata intr-o inchisoare imbracati in uniforme de politie iar cu alta ocazie au pretins ca sunt singura trupa de rock'n'roll din orasul lor. E ca si cum ai cere bataie. Chiar si unele recenzii din ziua de azi stramba din nas in directia lor. Pare ca si cum trupa asta era necunoscuta chiar in timpul exploziei punk. E drept, poate si pentru ca n-au rezistat prea mult, si n-au fost in stare sa scoata nici un album. Dar te intrebi totusi cum de sunt atat de obscuri cand suna atat de bine. Si asta in ciuda calitatii destul de proaste a inregistrarii, albumul San Francisco's Still Doomed fiind o colectie a tot ce au inregistrat ei. Suna prost, dar bine...sunt demou-uri, la ce poti sa te astepti? Pe scurt, e o combinatie intre Stooges si rockabilly. Suna ceva mai liniar decat Stooges si dupa ceva vreme piesele incep sa sune toate cam la fel. Dar sunt vreo 22 deci ai de unde alege destule care sa fie si bune. Muzica e barbara iar trupa pare stupida. Cel putin asa iti sugereaza piese precum "Piss on Your Dog", "I Stupid Anyway" si "I Feel the Beat"(in care versurile sunt "Come on baby feel the beat!" si inca vreo cateva variatii pe aceeasi tema). Piesele sunt foarte scurte, dar pline de energie, conduse de tobele cu niste cinele care se aud foarte tare, batute cu finetea pe care o are un macelar la munca. Mai sunt doua chitari abrazive, murdare, taioase si excesive si un bass care desi se aude destul de prost (dar tare) reuseste sa completeze chitarile, nu sa le imite cum se intampla la multe trupe de punk lipsite de imaginatie. Cele trei piese mentionate mai sus suna bine, dar asaltul exploziv si amenintator continua fara mila si fara jena cu piese geniale precum Murder by Guitar, o piesa atipica, initial lenta si abraziva, dominata de chitara, care de la jumate se transforma imprevizibil si oarecum haotic in altceva. Crime s-au priceput si la piese instrumentale, insa nu si la nume - o arata piesa "Instrumental Instrumental". Sau poate era o gluma. Umorul lor este, intr-adevar, destul de ciudat. Si continua cu piese numite "Baby, You're so Repulsive", o piesa poate si mai primitiva decat restul. Desigur, pe album se gaseste si piesa care i-a facut cat de cat cunoscuti dupa ce s-au despartit, Hot Wire My Heart. A fost preluata de Sonic Youth la inceputul anilor '80 pe Sister, dar varianta de la Crime suna parca mai bine. Si poate chiar e printre cele mai bune de pe aceasta compilatie. Nu in ultimul rand as mai aminti si San Francisco's Doomed, unde cuvintele sunt aproape scuipate cu tupeu mai mult ca in alte cazuri, cum numai Johnny Rotten stia sa faca. Si ar mai fi Rock 'N' Roll Enemy No. 1 cu un refren mai "catchy", zic eu. Oircum, e mai altfel.

Poate o trupa cat de cat asemanatoare (in afara de Stooges) ar fi Dead Boys, desi piesele lor sunt mai bine construite. Crime, cum am mai mentionat deja, au piese destul de primitive - statice si deci oarecum rigide si fara sa se departeze prea mult de la o formula standard pe care au pus-o candva la punct (desi asta ar putea fi valabil pentru o puzderie de alte trupe de punk). Dar e si un lucru bun pentru ca mai ales cu influentele de rockabilly reusesc sa sune inedit (fara sa cada in tabara psychobilly), ceea ce e de apreciat, desigur. Cu toate acestea, Crime erau niste tineri furiosi si nebuni, plini de energie dar si de obraznicie, atat prin felul in care reuseau sa enerveze pe taota lumea, cat si prin versurile scuipate cu tupeu la fiecare piesa. Pacat ca au rezistat impreuna doar pana prin 1980-1982.

Stiluri: punk; proto-punk

Punctaj: 4/5

Wylde Ratttz - Album nelansat (1998)

Ca tot veni vorba de trupe ciudate, trupe reunite doar cu o ocazie, trupe cu membri din multe trupe cunoscute, dar, trupe obscure, uite am ajuns si la trupa asta, Wylde Ratttz. Cu toate astea, asta nu e o recenzie de album fiindca trupa Wylde Ratttz nu a lansat nicidoata un album. Exista doar unele piese inregistrate. Trupa era formata din Mark Arm de la Mudhoney la voce, Thurston Moore si Steve Shelley (tobe) de la Sonic Youth, Don Fleming de la Gumball, deja celebrul Mike Watt de la Minutemen si Stooges (post-2004) la bass, si pe deasupra, Ron Asheton, genialul chitarist de la Stooges. Initial, intentia era de a face un cover dupa TV Eye de la trupa abea mentionata, pentru coloana sonora a Velvet Goldmine, filmul ala despre vocalul de la Stooges - Iggy Pop si despre David Bowie. Cel putin asa zice allmusic. De altfel asta e singura piesa care se gaseste usor. Dar trupa a mai inregistrat si alte piese precum Smoke, poate cea mai atmosferica piesa cantata de Ron Asheton (dupa We Will Fall de pe primul album Stooges, desigur), taiata de chitara lui geniala si legata de o linie de bass care se repeta intr-una (dar asta e bine). Pe undeva prin spate se aude o clapa. Hollow e o piesa care ar putea foarte bine sa stea pe un album al unei trupe de garage-punk din anii '80, sau pe unul din primele albume Mudhoney, sau a oricarei trupe influentate masiv de Stooges, din undergroundul american. Alte cateva piese sunt cam in acelasi stil, cu Take LSD mai spre hard rock, toate dominate de Asheton si Arm. Pe coverul dupa TV Eye, vocea lui Arm, oricum o imitatie dupa cea a lui Iggy, devine aproape identica cu a lui. Pentru cinefili mai exista o varianta cantata de insusi Ewan McGregor (cel care in film il joaca pe Pop). Mai sunt si alte piese cantate de altcineva decat Arm: She's Like Poison to Me pare sa fie cantata de Thurston Moore, o piesa plina de chitari insa cu o atmosfera parca de vis, vag sugerand popul senzual si cu multa chitara de la My Bloody Valentine.

Pe Pull the Pipe, cred ca se aude vocea lui Mike Watt. Sunt si cateva piese instrumentale scurte, care suna mai mult ca niste teme care nu au fost suficient dezvoltate, conduse de Asheton dar ancorate bine in basul lui Watt. Se simte ca la celelalte achitari au acces memebri Sonic Youth, iar piese scurte precum March of the Wild Ratttz seamana cu chitarile care se pot auzi pe unele piese de la Ciccone Youth, unde, de altfel, o parte din memebrii acestei trupe se vor reintalni. Walk of the Wylde Ratttz ar fi o alta piesa asemanantoare, nu doar cu numele. TV Eye nu e singurul cover, mai exista si un cover inutil de lung dupa Funhouse, de pe Funhouse de la Stooges, cu saxofon cu tot. Piesa mea preferata este

Be My Unclean, unde Asheton se apropie de blues, si impreuna cu Arm dau o nuanta mai patetica muzicii.

Daca iti plac Stooges, sau toata muzica pe care au facut-o posibila, de la punk pana la indie si grunge, daca iti plac Sonic Youth si intreg underground-ul american al anilor '80, Mudhoney si Minutemen, daca iti plac toate celelalte proiecte mai mult sau mai putin punk ale lui Asheton, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race, atunci probabil ca albumul asta ti se va parea interesant pentru ca aduna toate lucrurile astea la un loc. Ron Asheton a fost unul dintre cei mai influenti chitaristi ai rockului, stilul lui fiind copiat de poate sute de alti chitaristi care i-au urmat, nu doar din zona punkului.

Albumul asta e greu de incadrat intr-un stil precis, e pur si simplu rock plin de intensitate, dominat si ghidat de chitari, care nu tine prea mult cont de categorii ci doar de sunet. Intr-un fel e exact esenta rockului.

Puteti afla inca vreo cateva detalii si avea marele noroc de a asculta albumul acesta obscur, care nu a fost lansat niciodata, downloadandu-l de aici:

na  <== 

No WTO Combo - The Battle of Seattle (1999)

N-as fi scris nimic despre asta daca n-as fi gasit intamplator un clip cu ei. Nu credeam ca exista asa ceva, avand in vedere ca albumul insusi e destul de obscur. A fost inregistrat live, cu ocazia manifestatiilor anti-globalizare din Seattle, 1999. Atunci a urcat pe scena o trupa formata special pentru acea ocazie, ceea ce face aceasta unica inregistrare a lor pretioasa. Si mai interesant e faptul ca trupa e formata din oameni foarte cunoscuti si pe care nu ai crede ca i-ai putea vedea impreuna: Jello Biafra, omul de la Dead Kennedys si inca o droaie de alte trupe, Krist Novoselic, basistul de la Nirvana, Kim Thayil, chitaristul de la Soundgarden si tobara de la Sweet 75, trupa post-Nirvana a lui Novoselic. Doar combinatia asta de oameni zic eu, face toti banii. Din pacate albumul nu e fascinant. Sunt 4 piese si un discurs al lui Biafra in genul celor de pe albumele lui de spoken word. Chiar si temele se regasesc pe unele din albumele respective. Evident, discursul fiind despre evenimentele de atunci, e in mare depasit ca relevanta. Cu toate astea poate ca merita ascultat, unele chestii spuse acolo sunt interesante si posibil relevante si azi. Intamplator, in perioada asta sunt diverse dezbateri despre cat de libera e presa in realitate, iar Biafra vorbea atunci, in 1999 despre o alternativa la o realitate in care mass-media se afla in mainile a doar cativa insi dintr-o tara. Dintre piese, doua apartin altor trupe: Let's Lynch the Landlord e o piesa clasica de la Dead Kennedys, iar Full Metal Jackoff e poate cea mai buna piesa de pe albumul lui Biafra cu DOA (Last Scream of the Missing Neighbors, 1990). Daca nu l-ati ascultat pe cel din urma, atunci puteti asculta varianta de pe albumul asta, desi mie mi se pare mai slabuta. Dintre piesele facute special cu ocazia concertului, Electronic Plantation mi se pare reusita. Acolo se simte combinatia intre DK si Soundgarden, ceea ce face totul sa sune diferit de ceea ce te astepti sa auzi de obicei de la o piesa punk. In combinatia asta se scuipa mult venin cu efect asigurat, mai ales ca Biafra pare mai convingator ca niciodata. New Feudalism, cealalta, incepe cu o doza de umor tipica pentru Biafra: "And it was somebody from this town, i believe, who once said you will never hear surf music again. Well, you are going to hear surf music again: s-e-r-f music!". Apoi piesa incepe cu multa vitamina C si o doza potrivita de critica a diverselor practici capitaliste ale epocii noastre.

Dupa evenimentul asta nu s-a mai auzit nimic de No WTO Combo, iar Biafra s-a intors la Lard, si la spoken worduri, unde reapare discutia despre importanta surselor alternative de stiri, lansand Become the Media un an mai tarziu. Evident, omul care a inventat o droaie de nume de trupe ca Peppermint Leprosy nu putea sta prea departe de noi colaborari si deja in 2004 scotea inca un album, de data asta impruna cu Melvins. Lista, desigur poate continua.

Stikuri: punk
Punctaj: 3,5/5

Recenziile altora

Si deci tipul asta are spatiul lui delimitat pe un site, in care isi scrie recenziile. Sunt trupe de underground clasice cum ar fi Black Flag, X, sau Minutemen. Wire si Gang of Four sau chiar Joy Division, trupe britanice, sunt si ele acolo. Fata de recenziile mele spre exemplu, tipul asta ia cate o trupa si trece prin toate albumele ei.
Doar fiindca sunt trupe consacrate deja, nu inseamna ca nu merita sa mai fie mentionate pe aici-pe colo, mai ales avand in vedere ca recenziile astea sunt destul de detaliate, bine documentate, si interesante mai ales datorita copertilor de albume care coloreaza paginile. Si sunt sigur ca mai sunt destui oameni care nu stiu mare lucru despre ele si ar trebui sa afle. Fiind un fan devotat Stooges pot spune ca am aflat lucruri noi citind recenzia despre ei, deci practic a meritat.

Na linkul: link

UGTM 2009 (21-22-23.05.2009)

Nu vroiam sa mai fac recenzia la UGTM, dar daca am promis o sa fac una scurta (mai ales ca va fi incompleta), acum, la o luna dupa consumarea evenimentelor.

Stiu ca reputatia festivalului a cam avut de suferit in ultimii ani, probabil din cauza asta nici nu a fost multa lume acum. Desi auzisem ca la ultima editie sonorizarea fusese destul de proasta, de data asta mi s-a parut ca sunetul a fost foarte bun, cu cateva mici exceptii.


Din pacate nu am putut ajunge in prima seara, desi as fi vrut sa vad toate trupele care au cnatat atunci. A doua zi vineri, am peirdut cateva trupe. dintre ele, Arc Gotic si Romantic Jurgen sunt deja destul de cunoscute, ambele, zic eu destul de bune. Pe The Snobs ii mai vazusem, si mi-a placut basistul lor jucaus, dar melodic, cum nu prea vezi la trupe de punk in general. Bernay's Propaganda au fost in schimb, de departe cea mai interesanta trupa a serii: o trupa din macedonia, care aduce aminte de gang of four cumva, desi cu o voce mai apropiata de punk decat aveau ei. Tobarul, desi cu un set foarte redus de tobe, batea extraordinar, plin de energie si dominand cumva piesele. Piesa lor instrumentala a fost mai apropiata de un post-punk mai clasic, daca pot sa spun asa ceva. Ca tot veni vorba, Joy Disaster au cantat in aceeasi seara, un soi de post-punk adaptat la secolul 21, destul de accesibil, fara sa sune comercial. Desi in mod ciudat, basul parca suna a bas de metal, si nici nu se auzea foarte bine, iar la un moment dat chitara a inceput sa faca figuri si sa bazaie enervant, per total a fost o trupa ok. Malakwa nu mi-au placut deloc, desi recunosc ca nu prea gust eu industrialul. Mi s-a parut un exces de zgomot fara cap sau coada, cu un vocal destul de teribilist. ma rog, poate gresesc.
Samabata am avut ocazia sa vad si sa aud cateva trupe geniale. Una din ele este o trupa de noise-rock din Slovenia, Nikki Louder. Din pacate au cantat foarte putin, dar e genul ala de noise mai accesibil..daca se poate spune asa...mai apropiat de sonic youth decat de big black si sunteul lor robotic. Chitaristul stia sa-si chinuie instrumentul, iar tobarul lovea peste tot cu destul de multa energie...contagios. A doua trupa, un fel de no wave actualizat, tot spre noise, ca si ceilalti, a fost Don Vito, din Germania. Toata muzica lor e redusa la doar ceva mai mult decat ritmuri. Si-au mutat catrafusele acolo unde era publicul, jos de pe scena, si au inceput sa cante piese foarte scurte, care aproape ca pareau improvizatii de diverse ritmuri, schimbate intr-una. Desigur, ca o trupa de noise care se respecta, a fost si o parte in care au asurzit pe toata lumea, cam prima oara cand am vazut publicul ducand mainile la urechi intr-un concert. Nu ca asta ar fi ceva rau. Si nimeni nu s-a suparat, ba din contra, au vrut mai mult! Pe Vialka i-am mai vazut acum cativa ani...o trupa care desi e formata din doar 2 oameni - chitara si toba/voce, trece printr-o gramada de stiluri intr-o singura melodie, desi "melodie" e un termen cam depasit pentru ce fac ei. Costumatia celor doi oameni nu e mai putin interesanta. Magic Barbequea a produs unul din momentele mele preferate. E vorba de un singur om care se ocupa de toate. El, de felul lui e tobar, si ce face per total seamana cu trupa lui, Pneu. cand e singur, si poarta numele mentionat mai sus, bate la tobe, dar se ocupa si de partea melodica, folosind un procesor de voce si ceva clape. E inutil sa spun ca le utilizeaza pe toate deodata. Cu tobele trece prin diverse ritmuri si stiluri, nu pretentios, dar nici o clipa plictisitor. Clipul trecut aici din pacate nu prea reda bine sunetul, dar o marturie de la concert mai buna de atat n-am. Partea melodica imita oarecum tonul unei chitari si de ce nu, si niste riffuri. Pe alocuri e ca si cum ai asculta metal cu sintetizatoare in loc de chitari. Si cam la fel au facut si Hexenbrutal, ultima trupa a festivalului: doi oameni - tobe plus clape, care incercau sa cante un soi de metal fara chitari...dar mai zgomotos. Mi-au amintit vag de incercari la fel de distorsionate cum ar fi Angelic Process, desi mult mai putin ambiental decat ei..adica puteai distinge linistit ritmuri si chiar...mm.. o linie melodica.

Daca ar fi fost sa scriu despre fiecare trupa in parte, cum si ce a facut, mi-ar fi luat o groaza, asa ca am sarit direct la cemi-a placut mie cel mai mult si am zis si de ce. Daca UGTM va pastra standardul de anul asta ar trebui sa fie lejer unul din cele mai importante festivaluri din tara, pentru ca ma indoiesc ca mai poti vedea trupe cum au fost cele de anul asta in multe alte locuri. Desigur...ce bine ar fi daca lumea ar vrea sa mai auda si altceva decat ce asculta de obicei acasa si s-ar misca pana la concerte.

New Order - Victim of Circumstance (mp3)

Pun aici o piesa spre incercat de catre oricine e curios. Trupa se cheama New Order, dar nu e vorba de trupa post-Joy Division ci de o foarte obscura trupa a lui Ron Asheton de la Stooges. Piesa nu mi se pare cine stie ce, e prea psihedelica pentru gusturile mele, dar e interesant de vazut pe unde au ajuns talentele omului asta dupa ce Stooges s-au despartit in 1974. La inceput am avut dubii ca el ar fi in spatele chitarii dar in ultima parte a piesei e clar ca e el, genial ca intotdeauna. Cu adevarat reusite sunt alte trupe in care a mai activat dupa Stooges, cum ar fi Destroy All Monsters sau New Race (cu membrii trupei punk australiene Radio Birdman si tobarul de la alta legenda pe nume MC5).
P.S.: nu incercati sa acordati conotatii nazistoide numelor trupelor (desi Asheton avea o pasiune pentru simboluri naziste). Coperta albumului de la New Race infatiseaza o masina daca imi aduc bine aminte asa ca probabil e vorba de o cursa, nu de o rasa).

atat.

download