Red Dons - Fake Meets Failure (2010)

Dacă nu ești un mare fan al punk-ului, ești probabil tentat să spui că nu prea mai e nimic nou de descoperit în domeniul ăsta. De fapt, nu e greu să ajungi la concluzia că mai toate trupele de punk sună cam la fel și asta pentru că, în linii mari, așa și e.

Ar fi greșit însă să abordezi chestiunea asta într-un mod prea categoric. Până la urmă, sunt unele trupe care chiar dacă nu sunt prea originale, tot au ceva de oferit. E vorba aici de formațiile alea care par să recicleze sunete pe care le-ai mai auzit deja de multe ori, dar care totuși fac bine ceea ce fac. Pur și simplu sună bine! E și cazul celor de la Red Dons, o trupă relativ nouă din America.

Albumul lor, Fake Meets Failure, are un sunet familiar: e punk, dar și post-punk; melodicitatea pieselor trădează influența Buzzcocks; old-school, dar și actual, în același timp.

Cântecele nu sunt prea rapide, dar au o energie care te face să crezi că fiecare din trupă a înghițit câte un tub de vitamine înainte să se apuce de cântat. Chitările sunt agitate, vocea e uneori lătrată. Băieții par că nu au multă răbdare, astfel că trec prin toate cele 10 piese în 30 de minute (cântecele au în general 2-3 minute). Pariah e una din cele mai bune bucăți, Red Dons dovedind că știu să creeze și să folosească tensiunea în favoarea lor. Land of Reason și Superficial reușesc să redea cam aceleași efect și în general, trupa o ține tot la fel pe restul albumului. Numai vreo două piese, Secret Agent și Failure, au un alt tempo și o atitudine diferită. 

Per total, albumul reușește să impresioneze prin energia aia care răzbate prin boxe și asta e ceea ce face din Red Dons o trupă de ascultat.

Din multe puncte de vedere, Fake Meets Failure e similar cu Open Your Heart de la The Men (care are și el câteva piese a la Buzzcocks), așa că daca-ți plac cei din urmă e destul de probabil să găsești ceva pe placul tău și la cei de la Red Dons.

Ascultă/downloadează albumul ----> aici

Stiluri: Punk, post-punk

Punctaj: 4/5

Film: The Road to God Knows Where (1989)

Făcut de un regizor vest-german, filmul îi urmăreşte pe Nick Cave şi The Bad Seeds în turneul lor în America din 1989. La vremea respectiva, trupa era mai multinaţională ca oricând, compusă din australieni, nemţi şi americani; şi avea deja în spate cinci albume, pregătindu-se pentru The Good Son.

The Road to God Knows Where e un fel de "road movie" (fapt sugerat inclusiv de titlu), cu nenumărate cadre filmate în autocarul trupei, în timp ce aceasta străbate continentul american. De cele mai multe ori, e un film despre acele spaţii de timp dintre concerte - cu momentele lor de plictiseală, oboseală sau nervozitate.

Filmul nu are nimic spectaculos, nici un punct culminant, e liniar şi uniform la fel ca şi şoseaua pe care trupa o urmează în permanență. Nu există un narator şi aparent nici un început sau un sfârşit. Dacă reușești să intri în atmosfera aia, vei descoperi că tocmai ăsta e farmecul peliculei.

Atansion: dacă Nick Cave & The Bad Seeds nu te pasionează în mod special, s-ar putea ca The Road to God Knows Where să ţi se pară neinteresant.

Filmul nu se găseşte uşor, aşa că cine îl vrea trebuie să facă la fel ca şi în celelalte cazuri de până acum : să dea un mesaj sau un e-mail.

“What is life? A street, a journey, work, reality, myth. And what can be life, reality in film? It’s about everyday things. Nothing is stressed, emphasised, each action is part of a whole, of the same importance as the ‚empty’ moments. Part of the atmosphere. That’s what makes THE ROAD… a film in which one is so naturally at home.” Der Tagesspiegel(24.5.90)

“This quiet, melancholy film reveals through its poetic imaginary more about Nick Cave’s personality than the longest interview.” Taz (21.5.90)

 

Pavilionul 32 - Dintre sicrie de beton (2012) (plus concert!).

Pe 19 martie 2014, in Underworld, Bucuresti, va avea loc un concert al trupei Pavilionul 32. 

Parte din seria de evenimente organizate cu ocazia implinirii a zece ani de existenta a localului.

Pavilionul 32 se intorc in oras dupa concertul din septembrie, tinut in acelasi loc.

 

Cum exista inca oameni care (in mod ciudat) nu au apucat sa asculte trupa asta, pun mai jos un link catre pagina lor de bandcamp si ultimul lor material - Dintre sicrie de beton (2012).

--->  Pavilionul 32

Film: Instrument (2001)

Documentarul ăsta tocmai a apărut pe youtube, aşa că o să profit de ocazie ca să-i fac puţină reclamă şi să-l pun aici. Instrument este un film despre trupa Fugazi, una din cel mai cunoscute trupe din zona post-hardcore. Alături de tot felul de alte formaţii, de la Pixies până la Dinosaur Jr. , Fugazi au pus indie-ul pe hartă la începutul anilor 1990.

 Interesant e faptul că Fugazi au rămas în istorie mai degrabă pentru etica lor, decât pentru muzica pe care au compus-o. De la bun început au fost o trupă DIY şi nu au făcut niciodată vreun compromis din punctul ăsta de vedere. Şi-au scos albumele la propria lor casă de discuri (Dischord) şi s-au ferit să folosească mijloacele de promovare consacrate (nu au făcut clipuri, nu au vândut produse cu numele trupei) . În general, au urmărit să aibă o atitudine corectă faţă de fanii lor (vânzând albumele lor sau biletele la concerte la preţuri reduse, spre exemplu).

Instrument acoperă activitatea celor de la Fugazi pe parcursul anilor 90 (prima versiune a filmului a apărut în 1999, a doua în 2001). Camera de filmat îi urmează pe aceştia în turnee, în studio sau chiar pe stradă, în săli mici şi întunecoase sau la concertele mai mari, date în aer liber; îi surprinde vorbind despre muzică şi captează energia lor pe scenă.

Mai trebuie menţionat şi că, pe lângă diverse momente din concert, filmul are o coloană sonoră înţesată de piese mai puţin cunoscute, de pe compilaţii sau Ep-uri.

Filmul e recomandat atât celor nou veniţi, cât şi fanilor.

Se poate vedea mai jos. Pentru o varianta cu o rezoluţie mai bună, daţi un mail la monstrul42@yahoo.com şi filmul va fi trimis prin wetransfer.com

o mostră:

Instrument:

Film: Autoluminescent (2011)

Autoluminescent este un film documentar din 2011 despre Rowland S Howard, chitaristul de la Birthday Party.

Howard a murit în 2009.

Documentarul spune povestea vieţii australianului, acoperind întreaga sa activitate şi urmărind istoria trupelor The Young Charlatans, The Boys Next Door, Birthday Party, Crime and the City Solution, These Immortal Souls. Colaborările cu Lydia Lunch şi perioada de activitate de după 1990 beneficiază de asemenea de destulă atenţie.

Dacă primele minute pot părea puţin plictisitoare, pline de detalii personale nu prea relevante, ceea ce urmează e cu adevărat interesant, cu atât mai mult cu cât e plin de interviuri cu foşti colegi ai lui Howard şi alte figuri cunoscute. Nick Cave, Thurston Moore, Henry Rollins, un tip de la Die Haut şi diverşi alţii apar în acest film.

Din păcate, perioada albumelor solo, de după 1990, pare neglijată în comparaţie cu, să zicem, perioada Birthday Party.

Autoluminescent e util pentru cei care ştiu prea puţine despre trupele menţionate deja mai sus. În plus, e un film despre un om cel puţin la fel de interesant şi talentat ca Nick Cave, colegul său din BP. Stilul său unic, combinaţia surf-western-punk a influenţat pe numeroşi alţii de după el.

Documentarul poate fi văzut în întregime mai jos.

Cine vrea să il aibă în calculator poate să trimită un mail şi să dea de ştire. Filmul poate fi trimis (800 MB).

Trailer:





Filmul:

Against Me! - The Disco Before the Breakdown (2002)

Dacă tot e crăciun, meritaţi şi voi ceva. Cel mai probabil. Ăsta e un EP cu trei piese de la Against Me! din perioada când încă erau departe de a fi jenanţi (clickează pe numele trupei la tags pentru a înţelege la ce mă refer). Se cheamă The Disco Before The Breakdown şi retrospectiv titlul are foarte mult sens, dacă te gândeşti ce albume au apărut după ăsta. Se pare că iniţial aapărut în 2002 ca primul lor single, în acelaşi an cu genialul album Reinventing Axl Rose. Şi nu pare să fie nicidecum vorba de o coincidenţă aici. Piesele astea trei sună ca şi cum ar fi acele piese care n-au mai încăput pe album. Cu alte cuvinte, sunt cap-coadă nişte piese pline de energie, voci răguşite şi versuri cântate din inimă, deşi e destul de greu să-ţi dai seama exact care e mesajul în fiecare dintre cele trei cazuri. E punk cu influenţele de folok cu care ne-au obişnuit, disperare şi sete de viaţă în acelaşi timp, totul în ceva mai puţin de nouă minute în total (unde mai pui că pe prima piesă mai ai şi nişte trompete apărute din senin!).

Ia şi taci


Na:

stiluri: punk
punctaj: 5/5

Death - For The Whole World to See (2009)

Aici e vorba de o trupă care nu are nimic de-a face cu binecunoscuta trupă de metal cu acelaşi nume. Death sunt o trupă de proto-punk din Detroit-ul începutului anilor 70. O trupă formată din trei fraţi negri, concitadini ai unor trupe ca Stooges şi MC5. 

La fel de interesantă ca muzica lor e şi povestea lor. Death s-au format în 1973, dar au scos primul album abea în 2009! Au cântat doar câţiva ani şi în intervalul ăsta au apucat să înregistreze nişte piese care au rămas însă uitate în cămară. În 2009 s-au apucat din nou de concerte.

În sunetul Death se reflectă evoluţia personală a celor trei fraţi: au început ascultând funk şi soul, dar mai apoi au descoprit muzica rock. La combinaţia asta între trei stiluri mai trebuie adăugat încă un ingredient: versurile destul de politice.

Punkiştii mai anarho s-ar putea să strâmbe din nas la albumul asta, având în vedere că e destul de soft în comparaţie cu ce au scos trupe de punk de mult mai târziu. Stilul este în mod clar învechit. Death parcă au ceva în comun cu Bad Brains şi în mod clar anumite părţi au energia celor de la Ramones, dar în rest, nimic nu pare prea punk. 

Dar hai să ne înţelegem: Death nu sunt o trupă în gen Ramones, iar piesele lor sunt energice, scurte (cele mai lungi două piese au 5:50 minute) şi compacte. Toată energia asta merge bine împreună cu ritmuri din zona muzicii negre. Cea mai bună piesă, Politicians In My Eyes, are toate lucrurile de mai sus, şi tocmai când credeai că ai înţeles totul, piesa degenerează într-o bucată instrumentală care pare ruptă din altă direcţie muzicală. Chitara e abrazivă fără să fie dură, iar bassul are un sunet plin şi duduie exact cum trebuie, la fel ca pe celelalte piese. De fapt, câteva dintre piesă poartă clar amprenta liniei de bass, liniară, dar care pare să aibă ceva urme de funk.

În concluzie, For The Whole World To See merită ascultat pentru fuziunea de stiuluri, cu condiţia să poţi să laşi de-o parte orice aşteptări. E proto-punk, dar nu prea seamană nici cu ce făceau Stooges, nici cu Patti Smith sau orice altă trupă care a fost etichetată drept proto-punk de-a lungul timpului.

Trupa şi-a câştigat şi dreptul de a a avea un documentar:

Stiluri: proto-punk

Notă: 3,5 / 5