Crass: anarhismul "clasic"

Oricine a avut chef sa afle ce e punk-ul ar trebui sa fi ascultat deja Crass.

Sigur, Ramones, Pistols si Clash sunt creatorii, dar ei nu au dus punk-ul (tot ce inseamna el, cu muzica, subcultura idei si tot) la finalitatea lui radicala. Pana la urma, singurul rebel cu creier din Sex Pistols, convins de ideea schimbarii, a fost Johnny Rotten, care probabil avusese acces la cine stie ce mediu artistico-politic radical. Stooges au avut energia aia teribila, dar nu erau chiar ACOLO, daca intelegeti ce vreau sa zic.

Dar apoi Sex Pistols s-au departit, miza fiind banii si faima, Ramones au inceput sa scoata albume identice pe banda si stooges se despartisera oricum de mult. Clash ramasesera punk doar in sensul ca nu erau interesati de etichete si experimentau constant cu muzica. Plus ca vestimentatia lor era din ce in ce mai aiurea.

Crass a fost o trupa de anarho-punk britanica, activa intre anii 1977-1984. Au creat punk asa cum ar trebui sa fie el, si de atunci tot punk-ul care nu era pentru baietii de cartier ca hardcoreul, sau care nu era comercial, a preluat ceva din formula trupei asteia. Ei au creat nu doar muzica, ci o subcultura. Muzica in sine era militanta, dar in acelasi timp Crass nu au devenit niciodata plictisitori. Au creat un soi de punk pur, redus la esenta, dar au flirtat tot timpul cu muzica experimentala. Totul e scurt, abraziv, incisiv si revolutionar. Daca cineva asociaza punk-ul cu anarhismul, e in buna masura din cauza celor de la Crass. E ca si cum dadaistii ar fi descoperit rock-ul.

Crass e una din acele trupe care personifica ideea de DIY. Si-au creat propria casa de discuri la care si-au scos albumele, dar prin care au promovat numeroase alte trupe britanice (doua din trupele alea au aparut deja pe Ceac Pac: Dirt si Amebix). Trupa functiona mai mult ca un colectiv ad-hoc: oricine putea face parte din ea. Asa se explica faptul ca pe albumele trupei se pot auzi vreo 3 vocali. Membrii trupei locuiau la comun impreuna cu alti oameni si cum mai toti ocupantii locuintei respective aveau de-a face cu lumea artei intr-un fel sau altul, fiecare a contribuit cu cate ceva la proiectul Crass. Astfel, trupa a aratat ca ceea ce facea era mai mult decat muzica pur si simplu. Demersul lor era in egala masura estetic si militant: de la disparitia lor, arta grafica de pe albume a devenit la fel de celebra ca muzica lor. Exista si un film care este despre ei si produs de ei. Desi interviurile si documentarele care au urmat desfiintarii trupei sunt mai relevante si mai usor de urmarit.

La capitolul versuri, celor de la Crass nu le scapa aproape nici un subiect: critica lor era indreptata impotriva statului, religiei, impotriva rolurilor de gen, impotriva extremismului de stanga si chiar impotriva punk-ului si a "elitei" sale. O trasatura importanta era pacifismul lor aproape obsesiv. Multe din piesele lor sunt despre razboi si amenintare nucleara si au un album intreg despre razboiul din insulele Falkland, care s-a desfasurat in perioada in care trupa era activa. Preocuparea lor fata de razboi poate fi inteleasa relativ usor daca punem totul in contextul razboiului rece. Crass erau implicati si in diverse campanii. Spre exemplu au contribuit cu o piesa pentru o compilatie dedicata ALF (Animal Liberation Front).

Crass sunt acum asociati cu sloganul "There is no authority but yourself", dar as zice ca cel mai important lucru lasat mostenire de ei este faptul ca au creat un hibrid al muzicii ghidate de principii. Altfel spus, au moralizat muzica. Nu in ultimul rand, dintre trupele punk, ei au contribuit probabil cel mai mult la promovarea ideilor libertare in muzica.

Clipul de mai jos arata cele doua calitati ale trupei: abordarea directa, fara menajamente, si in acelasi timp, o preocupare pentru crearea unei atmosfere:

Anarho-punk olandez: The Ex - Tumult (1983)

Au existat multe trupe in stilul Crass, dar o buna parte din ele nu erau altceva decat niste "reeditari" ale celor de la Crass. O trupa similara si originala in acelasi timp a fost The Ex. Ei sunt varianta olandeza a anarhistilor britanici. Nu au fost afiliati casei Crass Records insa. Crass s-au despartit in 1984, decizia avand legatura si cu o aluzie la George Orwell. The Ex mai canta si astazi, desi si-au schimbat stilul de nenumarate ori. 

Au inceput ca o trupa de anarho-punk mai experimentala decat Crass. Primele albume suna a Crass cu ceva mai mult distors pe bass. Deja la al treilea album sunau suficient de altfel ca sa nu stii daca sa ii consideri anarho-punk, post-punk sau rock experimental. Partea experimentala a castigat tot mai mult teren pana cand Ex au inceput sa semene din ce in ce mai mult cu Sonic Youth, cu care au si colaborat pe un album, spre sfarsitul anilor '80. In 1989 au lansat un dublu album (Joggers and Smoggers) plin de experimente sonore, piese cu influente populare de prin diverse tari, punk si alte piese abrazive. Printre altele, au inregistrat si un album de comemorare a razboiului civil din Spania. Prin 1996 deja, semanau oarecum cu Gang of Four si Fugazi (cu care au si avut concerte). Au scos cateva albume cu un violonist si au incorporat si instrumente de suflat, iar spre sfarsitul anilor 2000 s-au apropiat chiar de jazz etiopian, cantand cu un renumit saxofonist din Etiopia. Din 1996 canta cu chitaristul unei alte trupe anarho, la fel de experimentala, numita Dog Faced Hermans.

Cu alte cuvinte, daca nu iti place unul din albumele lor, alege altul la intamplare si s-ar putea sa descoperi o latura care sa-ti placa. 

In momentul de fata The Ex au peste 20 de albume. Exista si un documentar despre ei (Beautiful Frenzy) si un soi de film/concert facut de Jem Cohen, cel care a regizat si deja cunoscutul si extraordinarul documentar Fugazi, Instrument. Din 2010 au un alt vocal si un nou album.

Tumult e albumul celor de la The Ex din 1983 si cel care merita recenzat in primul rand. E un album produs de unul din tipii de la Mekons, trupa britanica de post-punk. La inceput iti lasa impresia unei inregistrari tipice trupelor de punk de la sfarsitul anilor '70. Totul e aspru si taios, militant si direct, cam tot ce si-ar putea dori cineva care gusta punk-ul. Bassul e mai tot timpu distorsionat si foarte in fata, simplu si percutant, in timp ce chitara nu are o abordare la fel de directa, ci mai "imprastiata", sau alteori, restransa la cateva scartaituri. Vocea seamana cu cea a tipului de la The Fall pe alocuri. Versurile sunt in mare parte in engleza. Unele piese de pe album fac the Ex sa nu fie doar o alta trupa de anarho-punk. Unele par sa fi evoluat din jam-uri si evolueaza pe o durata de cinci minute sau mai mult. Este cazul piesei Island Race, care devine oarecum hipnotica in repetitivitatea ei dinspre final. Pe alocuri, tobarul imprumuta ritmuri din afara ariei punk: vezi spre exemplu piesa F.U.N.E.I.D.Y. Pe O.S.L. insa, percutia aduce aminte de un drum machin. Cu tobele astea si chitarile aspre si scartaitoare, sa nu mai spunem de bassul distorsionat, muzica de pe Tumult aduce putin cu inceputurile industrialului, poate veti fi de aceeasi parere.

Daca preferati punk-ul rapid, Tumult nu e pentru voi. Incercati Crass sau Dirt sau primele doua albume de la Ex. daca insa considerati ca o abordare politica radicala trebuie sa mearga mana in mana si cu o abordare radicala a muzicii, atunci trebuie sa incercati albumul prezentat aici. O descriere in detaliu a tot ce au facut Ex pana acum ar necesita prea multe pagini. Sper ca scurta biografie si recenzia de aici sa inspire pe altii sa cerceteze de capul lor ce e cu acesti olandezi.



o piesa din alta perioada Ex (1997):







Stiluri: punk, post-punk; experimental
Nota: 4 / 5